https://blog.revistaderecenzii.com
Vasile Demetrius – nuvelistica
Poet, nuvelist si romancier, Vasile Demetrius (1878-1942) a fost un investigator pluridisciplinar, în spatiul literaturii epocii, al sufletului omenesc din perioada devenirii moderne a Regatului Românesc, mai ales în cea a începutului de veac, dar și de mai apoi, în cea a consolidării politice și economice a României moderne, în prima parte a scolului XX.
Provenit dintr-o familie modestă din Scheii Brașovului (tatăl lui a fost proletar cu o meserie cât se poate de comună și umilă pe acele vremuri, cea de sobar), intrând în Regatul românesc jinduit de secole de comunitatea românească din Ardealul robit, tânărul Vasile Ogea (numele său de familie adevărat) continuă să se întrețină cu meserii la fel de străine firii sale si să continue să-și formeze vocația de cronicar al evoluției Țării Românești în context modern, european.
Astfel, venind în Capitala răsăririi soarelui românesc pentru întreg Ardealul împilat, viitorul scriitor se angajează ca ucenic la o țesătorie din Filaret, corector mai apoi la ziarul „Naționalul”, învățător suplinitor în satul Vintilă Vodă de lângă Buzău, administrator al unei mosii, etc, etc. Aici el ia contact cu lumea de jos în perspectiva deloc lină a devenirii țării, cea a eforturilor sustinerii individuale prin muncă (uneori abrutizantă, alienatoare) și prin aceste eforturi ale menținerii familiei și a societății din jur pe linia de plutire și de înaintare neabătută spre un vis de prosperitate, parcă veșnic neatins. Iar această lume va fi obiectul unei vaste opere lirice și epice care va constitui până la urmă o treaptă solidă, neaplecată, spre faimoasa literatură interbelică românească.
Ca orice important creator epic, Vasile Demetrius a fost atras în primul rând de fascinația nuvelei. Din aceste exerciții epice nu o dată aduse spre cele mai alese forme de expresie și sugestie de conțint, mai ales în planul sondării psihologice individuale și în cel al revelării mentalităților general umane, scriitorul și-a structurat personajele din romanele de mai târziu. În același timp, Vasile Demetrius a continuat cu evocările lirice, atât în plan nostalgic, în temeiul micului romantism sămănătorist, cât și în cel al intuiției noii sensibilități postromantice, moderniste. În acest domeniu rămân nealterate de trecerea timpului construcțiile lirice clasice, prinse armonios în forma fixă, ingenios structurată, a sonetelor, dar și în portretele evocate sensibil ale unor personaje pe care le vom întâlni chiar în creațiile sale epice.
Volumul său de debut în cadrul narațiunilor de scurtă respirație a fost Puterea vrăjilor și alte nuvele (1913). Volumul se deschide cu nuvela-apolog, Dragoste de înger. Aici personajul este nu o ființă omenească din lumea aceasta mare prinsă în „limba de pământ dintre gârla Slănicului și iazul morii”… ”destul de încăpătoare ca să aibă loc în ea școala comunală Pecineaga și storiștea oilor boierești…”, ci însuși măgarul care ducea poverile întreprinderii practice, de ani de zile. Acesta s-a îndrăgostit de o măgăriță din preajmă, iar când baciul, plictisit de asemenea dispariții din turmă, l-a legat, „…în a cincea zi de pripon, de suferință, de lipsă de libertate, își dete sufletul, cu capul spre stâna dorită ”.
Desigur, nu întâmplător această nuvelă deschide orizontul epic de scurtă respirație al naratorului Vasile Demetrius. Aici se observă aplecarea scriitorului spre ființele umile, obediente până la un punct, însă dornice de depășire a condiției în care au fost aruncate de viață și de destin. Acestea vor constitui prsonajele nuvelelor și ale romanelor de mai târziu.
„Piesa” următoare, Lupii, îi surprinde pe cei patru artiști populari ai spațiului sudic, angajați să susțină bucuria admiterii în lume a doi tineri primiți cu toate cele bune, sufletești și materiale de comunite, într-un moment greu, dar comun în acele vremuri, să facă față atacului unei haite de lupi. Afirmă autorul: „Se tocmiseră țiganii, toți patru –Ion și Vasile cu viorile, Danciu la cobză și Chioru cu clanaretu – să cânte la nunta lui Bordei-Verde, din cătunul de peste deal de comuna lor pe 24 de lei toate trei zile de nuntă. Și era o vreme rea, sâmbătă dimineața, de să ferească Dumnezeu, după ce ninsese noaptea fără contenire și viforâse”. În drum spre spațiul fericirii comunității, lăutarii sunt înconjurați de lupi. Atunci ei sunt nevoiți să-i oprească. Și neavând nici un mijloc să le stăvilească poftele de pradă, încep să cânte. Iar cântecul lor disperat, epuizant, înfricoșat, îi țin, totusi, departe pe prădători, până ce aceștia se plictisesc și-i lasă. Astfel, prin acest har dus cu deznădejde la bun sfârșit, dar cu victorie până la urmă, al muzicanților, comunitatea își poate împlini timpul ei sărbătoresc, peren, ancestral.
În nuvela Viața felurită a lui Marcu Știubei este surprinsă lumea micilor comercianți care trăiesc cu disperare legile aspre ale concurenței. Atunci, când târziu, omul încearcă să se redreseze după o viață de risipiri și speranțe vane, când prăvălia sa este mereu ocolită de clienți, „omul necăjit reușise să scape de viață”. N-a mai avut curajul să-și vadă încă o dată falimentul.
În Jalba buciumenilor scriitorul prefigurează romanul de mai târziu, Domnul deputat, -cu răscoalele din 1907- (apărut în 1921). Astfel, buciumenii „aflaseră că locuitorii din comuna Cosmina au să li se împartă pământ chiar în primăvara ce sosea, mulțumită numai și numai unei jelbi trimise la București ministrului cel mai mare al țării, cel care stăpânește pământul”. Când au ajuns însă la București, buciumenii au aflat cu stupoare că moșia lor fusese cumpărată cu bani peșin de Prapur, cârciumarul din Bucium. S-a justificat astfel, în fața lor, cumpărătorul: „Mi-o fi ajungând și mie cincisprezece ani de junghiuri în fluierile picioarelor, de când tot stau după tejghea, pe gârliciul pivniței. Adică eu, bade Mugur, nu am drept la o viațămai tihnită?” Într-adevăr, legile capitalismului nu-i luau în considerație pe truditorii pământului. Neavând capitalul necesar supraviețuirii în acele condiții, țăranii români vor acționa mai târziu în disperare de cauză, înscriind pe răbojul istoriei ultima răscoală țărănească din Europa începutului de secol XX.
Volumul Cântăreața (1916) se remarcă în primul rând prin nuvela Trufie, în care scriitorul evocă lumea negustorilor ambulanți de pânzeturi. Ca să pătrundă în universul uman al acelei familii, naratorul evocă spațiul de existență: „Casa bătrânească, cu acoperișul țuguiat ca o căpiță de fân, pe vremuri ca o piramidă, cum sta întoarsă cu spatele la drum, părea că e supărată pe noua înfățișare a străzii, cu surate ce nu-i mai semănau”. E vorba de o casă veche, modestă, care nu mai „cadra” cu cele noi, mari, moderne, de primprejur. Și totuși, casa veche adăpostea pe Iordan, negustorul, femeia sa, Magda, feciorul, Ilie, student la drept și fetele Frosa și Lina care-și sacrificaseră propriile dote pentru izbândirea în viață a fratelui lor. Dar când acesta își termină studiile își ia cameră cu chirie în centru nu vrea să mai audă de familia lui umilă. Cu toate acestea, părinții și fetele se mândresc cu cariera lui Ilie, fiul și fratele înțelept. Dar când sălașul lor era amenințat de mai marii urbei cu demolarea, încercând să obțină ajutor de la el află cu toții că Ilie cel adorat nu era juristul pe care și-l imaginaseră, ci doar „…un trepăduș”.
„A spus că-i trepăduș? A spus că-i trepăduș? Întrebă Magda ștergându-și ochii. Iordan nu răspundea, își pleca grumazul tot mai spre pământ”.
Dezamăgirea părinților nu era pentru faptul că fiul lor nu-i mai băga în seamă, ci pentru că meritele lui închipuite nu erau recunoscute și de ceilalți.
Volumul Școala profesională Arhiereul Gherasim (1916) prezintă o instituție privată de cultivare și instruire întru viață a fetelor orfane care nu aveau nici un sprijin moral și material pentru formare și umanizare într-o societate rămasă mult în urmă de civilizația occidentală. Cum orice școală cu internat nu poate suplini căldura și dragostea unei familii, oricât de modeste ar fi aceasta, minorele internate și adolescentele trecute prin acest infern afectiv cunosc fenomene psihologice stranii. Astfel, „Mateescu Ana, fata de optsprezee ani, scria iubitului ei, subdirectoarea, scrisori lungi, mai ude de lacrimi decât de cerneală, bolnăvicios de pătimase, pe care însă nu avea curajul să i le trimeată, ci le închidea, plângând, în dulăpiorul ei”. Nevoia de afecțiune, dar și cea de împlinire erotică la vârsta cuvenită, le determină pe fete să încerce căi ciudate de realizare a acestora. Iar instituția școlară veche, castratoare, se simte depășită de eflorescența nevinovată a vieților lor. Totuși, în final când elevele își vor căuta un rol și un loc în viață, nu vor mai asculta de sfaturile pragmatice, „înțelepțești” ale conducerii școlii, ci își vor urma chemările sufletului, indiferent de consecințe.
Volumul Dragoste neîmpărtășită începe cu nuvela cu același titlu. Aici, cadrul de debut îl formează lumea chiriașilor neajutorați, aflați mereu în situația de a fi aruncați în stradă, pe vremuri cumplite, de frig, ploi, ninsori și înghețuri. Afirmă autorul în deschiderea textului ficțional: „Băltoacele înghețaseră peste noapte, așa că drumul plin de gropi se făcuse neted ca în palmă. Geruia și soarele palid se ridica neputincios deasupra orașului. Steluțele brumei străluceau nepăsătoare de razele ce le luminau, pe drum, pe garduri, pe acoperișuri”. În acest decor apocaliptic, tânărul coșar Petre Dobrilă pornise cu hainele sale de lucru îmbibate de funingine și cu sculele inerente meseriei la fel de murdare, pentru închirierea unui pat. Nu avea speranță pentru mai mult spațiu de odihnă și recuperare a forțelor. L-a găsit, în sfârșit, și după lungi discuții cu gazda asupra chiriei, a obținut un loc într-o cameră prăpădită, unde mai locuiau două persoane, cu niște umbre de lenjerie veche, sub o fereastră, cu obligația de a-si păstra uneltele sub patul său. Aici el întâlnește o fată care slujea la mai multe familia înstărite, de care se îndrăgostește pierdut. Fata frumoasă, conștientă de tinerețea și farmecele ei, nopțile se lăsa iubită de alt chiriaș mai îndrăzneț, mai hotărât. Era vorba de colegul de cameră, gardistul, ale cărui cuvinte, aruncate „cu îndrăzneală îl umpleau de respect și de ascultare pe hornar. În acele nopți de veghe disperată el cugeta despre desfătarea celor doi: „…de ce sub ochii celorlalți se prefăceau că sunt cu total străini unul de altul și cum de izbuteau, dacă se iubeau cu adevărat? Stricații și fățarnicii! Ca tâlharii! Și tâlhăritul, prădatul era el, iar toată desfătarea lor se petrecea în pofida lui, ca o bătaie de joc”. Cum înșelese că frumoasa Anica nu suporta mizeria meseriei lui, Petre a încercat să scape de un asemena spectru al urâțeniei, să se poată apropia de fată. Reflectează trist îndrăgostitul: „…ca să găsească o asemenea slujbă trebuia să aibă hatâr la un boier mare și, de la început, să aibă alte haine. În haine de urluer, urluer trebuia să rămână, și să i se pară Anichii urât și ca dracu”. Încearcă pe diferite căi să-și schimbe destinul, dar nu reușește. Chiar și în zilele, săptămânile lui de căutări infructuoase vedea în ochii fetei „nepăsarea, batjocura, sila de el, când îl ocolea, plăcerea de a-l chinui, când el izbuti să-i vorbească ieșindu-i înainte și petrecând-o în drumul ei…”. Astfel, îndurerat, înfometat, deznădăjduit, se întoarce la meseria care în acele clipe îl putea scoate din foame. Uzând de stilul indirect liber naratorul își încheie nuvela cu cuvintele scurte, esențiale, dar care sunau pentru personajul său ca o sentință: „Petre Dobrilă pricepu, strângând în brațe coșul, că nu se va despărți de el toată viața lui”.
În asemenea sfere încearcă să iasă la suprafață personajele nuvelelor sale, urmărind un vis ce niciodată nu se va împlini. Ceea ce este seducător în acest univers uman al marginalilor surprinși în aceste creații rămâne clocotul de viață și întreg arsenalul de aspirații simple, umane, în condiții sociale de tranziție, de la sate către oraș, veșnic paupere și adverse. Marginalii lui Vasile Demetrius în viermuiala lor haotică, deschid totuși căile populării orașelor dinspre periferie către mahalale, și de acolo, mai ales în romanele de mai târziu, către centrul lor, cel seducător și prosper. Cu aceste nuvele și creațiile narative de largă respirație opera vastă a lui Vasile Demetrius marchează trecerea literaturii noastre de la înfățișările vaste ale satului patriarhal către orașul avid de viață și de civilizație. Astfel, se deschid căile marii literaturi interbelice românești a lumii orașului, care va marca deplina sincronie a epicii noastre cu impresionantele creații în domeniu, europene și universale.
Articol apărut în revista „Argeș” (Pitești), Anul XXV (LIX), nr. 12 (522), decembrie, 2025.