https://blog.revistaderecenzii.com/
Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi sosește pe un pai de sacară, să te țin de vorbă ‘n astă sară.
Era un om — așa era el de cu putere că, să ertați de cuvântul cel prost, câți copii se năștea el îi boteza, câți flăcăi se ‘nsura el îi cununa. Ș-avea o fată ș-un băiet. Fata așa era de frumoasă de la soare te1 puteai uita, dar la dânsa ba. Toți împărații din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dee. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea și D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla și necuratul — cruce de aur în casă. Ajungând la omu cela zice:
— Omule, De ce nu vrei să măriți fata? o ‘ntrebat Sf. Petrea.
— Nu vrea fata să meargă și nu găsesc om potrivit după dânsa.
— Zi, omule, că eu ți-oi găsi unu.
Necuratul au auzit asta. Ș-așa au făcut un vânt ș-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, și ‘ntâi în sat.
O ‘nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Și omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ș-au pus pe fată ‘n căruță ș-au zis s-o ducă ‘ntr-o pustietate, și să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătână-său. Omul a luat-o. După fată se ținea ș-un cățeluș. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii cățelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea și-a făcut o gropiță și bea apă și se hrănea, furnici și gândaci mânca, așa să trăiesc eu !
Așa au dat D-zeu și sf. Petrea — că ea era săraca nevinovată — ș-au făcut un băiet. D-zeu știind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei și ea l-a rugat să-i boteze copilul, și i-au pus numele Vasilie – finul lui Dumnezeu.
Așa cât creștea altu ‘ntr-un an, el creștea într-o zi. Și D-zeu a răsădit un copac și i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crenge cu tot, atunci să-i dee drumu să se ducă să se răsplătească de dracul. Și copacul cela în trei ani așa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.
Băietul când s-o făcut mare o ‘ntrebat :
— Mamă, unde-i tata?
Ea i-a spus lui, că nu știe cine-i. Zice:
— Eu mă duc, mamă, să-l cat.
— Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aș scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie și i-a dat o traistă și s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân’ atunci . Și i-a venit lui un somn și s-o culcat jos lâng-o fântână. Ș-așa i s-o arătat în vis Maica Precista și i-o zis:
— Băiete, degeaba îmbli să găsești pe tată-tău, îmblă mai bine și-ți cată norocul. El se trezește și se uită spre fântână și vede o fată așa ca de vr-o 11 ani și plângea.
— Fată, de ce plângi tu?
— Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balauru!
— Cum de-i balaurul cela?
— Toate fetele din sat le mănâncă și numai eu am mai rămas. (Ea era a boerului care ținea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o și pe dânsa le oprește ploile și stârpește apele, să moară oamenii de foame).
— Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?
— Până mâne dimineață.
— Nu știi este v-o șatră aici în sat?
Fata l-o îndreptat și s-o dus acolo ș-a pus să-i facă un paloș, ș-așa au venit el acolo după ce i-au făcut paloșul. Și s-au culcat și a zis fata să se culce lângă dânsul. Ș-așa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit și strașnic a ‘nceput a răcni și el nu se trezia: îi furase somnu balaurul. Fata l-au apucat de cap ș-a rămas c-un smoc de păr în mână, ș-așa de tare l-au durut pe dânsu, c-au sărit drept în picioare ș’ o ‘nceput să se lupte cu balaurul. Așa s-au luptat ei trei zile și trei nopți încât au făcut pârae de sânge în loc de apă și l-o dovedit. Ș-o făcut tot numai căpiți de carne cum se fac toamna căpițele de fân și i-o tăiat limba și ochii i-au scos și i-o pus la dânsul în chimeriu ș-au lăsat pe fată și s-a dus. S-a dus să vadă pe măsa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.
— Bună cale, voinice, zice baba.
— Mulțămesc, mătușă.
— Tare te-aș întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Așa era, cu douăsprezece capete. Strașnic de puternic.
— Da, zice, D-ta câți feciori ai?
— Numai doi.
— Ba eu știu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului estui din sat.
Ea i-au mulțămit și s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlnește c-un smău.
— Bună cale, voinicule, de mult te cat și nu te găsesc. Știu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!
Și s-a luat la luptă. D’ acesta era cu douăzeci și patru de capete — strașnic era — și s-a luptat șase zile și șase nopți și nu-l putea dovedi.
— Mă rog lasă-mă, zis-o smăul, și toate avuțiile mele ți le dau D-tale.
— Haide ‘ntâi și mi le-i arăta și mi le-i da în mână ș-apoi ți-oi da drumul.
Așa smeul l-a luat și l-a dus la casele lui.
Așa de multă avere avea el și pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de ‘ntunerec să fi fost.
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dee drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ș-au lăsat numai o bortiță ca să se răsufle ș-o încuiet ușa ș-o luat cheia la dânsul și celelalte case le-au lăsat deschise. Ș-au pornit cu gură la mă-sa :
— Mamă, hai de-acum la mine și-i trăi.
Da nu i-o spus cum au câștigat el averea ceea. Ș-au dus-o acolo la casele smăului ș-o rugat-o:
— Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.
Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă așa a gândit ea în mintea ei:
De ce să nu mă lase băetul meu să într-un casa asta? Și noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a discuiat ușa ș-a intrat în casă și smăul văzând c-a intrat în casă i-a zis:
— Femeie, dă-mi o cofă de apă că ți-oi da averea cea mai mare.
Trei cofe. Se îmflă, plesnește vasul. Se ‘nvoiește femeia să trăiască cu smăul și să nu-i omoare feciorul.
Se face bolnavă. Miere de urs.
Pădure și casă frumoasă.
Când făcuse D-zeu lumea. Doi frățâni: Sf. Soare și Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se ‘nsoare și să iee pe Soră – sa și s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o iee. D-zeu n-o vrut. Și el a venit ș-a zis:
— Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.
Sf. Lună au zis:
— Mă duc eu să-mi cer voie. Și s-a dus la D-zeu și i-au zis:
— Doamne! De ce nu vrei să mă iee frate-meu?
— Nu vreu că tu ai să ții noaptea și frate – tău are să ție ziua. Ș-așa au lăsat-o D-zeu și s-o dus și i-au deschis toate porțile iadului și ale raiului și au spus:
— Dacă-i lua pe frate – tău ai să șezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să șezi în rai.
Vine ea și-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să șadă ‘n iad s-o iee, decât în rai să n-o iee. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ș-a se face întunerec afară ș-au venit un nour gros ș-o luat pe Sf. Soare și l-o pus la răsărit și pe Lună la apus. Și i-au dat ei așa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile și ape să se facă pe lumea asta și i-a dat numele Ileana Cosinzeana. Într-un fel pe lumea asta și ‘ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea ședea Ileana Cosânzeana.
El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă și l-au întrebat:
— Ce vrei, băiete?
— Iaca, mama s-a ‘mbolnăvit și mi-a zis să-i aduc miere de urs.
— Na-ți un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana și te du încețișor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbințeală mai mare, atunci urșii or să doarmă.
El a ascultat-o ș-o luat miere ș-o venit la mă-sa.
— Iaca, mamă, ți-am adus.
Ea mănâncă:
— M-am făcut sănătoasă.
Brânză de cerboaică.
I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.
— I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poți duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, șase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.
Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea știa ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în șase săptămâni. Smăul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curți mai mândre încă și trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis așa:
— Na-ți brânză de asta – care am eu și-i du, că ea nu-i bolnavă.
I-a spus că ea se preface ca să-l omoare și să trăiască cu zmăul.
— Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.
Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.
— Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădești, o zis el.
Și s-o luat de a doua oară la luptă cu smeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare și pe mă-sa , ci au pus-o în polobocul în care fusese închis smăul. S-a dus la Ileana Cosânzeana și i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:
— De-acu încolo s-o lași și niciodată să nu te ‘ntorci la dânsa c’ are să te prăpădească.
— Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.
Că așa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.
Ileana i-o zis:
— Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te și ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.
Așa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o și s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Vasilie-finul-lui-Dumnezeu