https://blog.revistaderecenzii.com
Nijni–Novgorod–Balakhna — Oare se știe în Occident că se călătorește pe Volga, în condiții excelente? Noi nu ne-am îndoit deloc. Ceva mai mult, ne pregătim, fizic, să întâmpinăm câțiva dușmani ai corpului: paraziți, feluri de mâncare grele, balonări groaznice.
Ne închipuim Volga brăzdată de corăbii viermuite de timp și gâfâind de oboseală seculară.
A fost o revelație, care ne-a zăpăcit și pe care o salutarăm cu strigăte de bucurie. „Radiscev“, „Pravda“, „Lermontov“, „Spartacus“, „Internaționala a III-a“ și încă altele sunt nave fluviale moderne, al căror confort, bucătărie, serviciu, scrupuloasa respectare a itinerarului nu cedează cu nimic în fața celor mai buni rivali din Europa occidentală. Pe nici un vapor din Europa n-o să mâncați nisetru și icre negre proaspete, și dacă o să vă poftească inima, delicioșii pepeni de Volga, ca desert, – de care ne-am ghiftuit între Nijni și Astrahan.
Desigur, e puțin cam scump pentru punga unui proletar, dar e mult mai scump ce vi se oferă în bistrourile cu morgă și lachei. Cu patru ruble, ai mâncat tot ceea ce Volga îți poate oferi de băut, ceea ce numai Caucazul coace la lumina soarelui.
Hotărâsem să cădem la Nijni neanunțați, ca să vedem și să auzim, dând târcoale pe ici și colo. Într-adevăr, acum nu mai aveam nici ghid, nici bilet de liberă trecere. Două perechi în căutarea idealului. Și îndată, în această dimineață de vagabondaj incognito, auzim sunete de clopot, care ne întristează. Aceste dangăte de clopot se vor înmulți pe viitor și vor fi pretutindeni la fel: soarta muncitorului, care nu-i decât muncitor, a țăranului care nu-i decât țăran sau mai rău, soarta muncitorului care protestează, neavând nimic îmbucurător sub dictatura comunistă. De-o parte muncă puțină, prost retribuită, șomaj, privațiuni, persecuții; de alta favoritism, alesul pe sprânceană, abuz, sinecuri, deturnări de fonduri, turnătorie, politicărie. Cei care ne vorbesc nu ne cunosc, dar ne văd străini, fără ghizi și ni se destăinuiesc, sinceri, adânc mâhniți și mereu fideli regimului, al cărui viitor este opera lor însăși. Dar, ei suferă, se plâng și vor ca totul să se schimbe.
Ne trebuie puțină pace, un pic de tihnă, o existență de muncă asigurată. Destul cu discursurile, parada și politica veninoasă. Nu mai putem. Dar, asta ne privește numai pe noi. Și străinul știe că ne batem totdeauna ca leii și mult mai bine ca acum zece ani, căci noi știm acum că ceea ce ne poate veni din afară este mult mai rău decât de ceea ce ne plângem.
Iată un limbaj adevărat, care ne poate întrista. Nu ne fortifică deloc. Și n-avem nimic de învățat, când amabile personalități vin să ne arate fețe vesele și când vin să ne perie cu tablouri, ce sunt pentru noi un decor, un decor real, din care va rămâne o parte, desigur, dar care totuși nu-i decât un decor.
Astfel fu la Nijni-Novgorod și tot așa va fi pretutindeni. Am fi vrut să găsim aceeași impresie pe fața tovarășului Barbusse, cu care ne-am încrucișat pașii aici, ca și la Sukum. Dar la Nijni, el era bolnav la spital, fiindcă voiajează cu avionul și l-a tras curentul. La Sukum, era grăbit, trebuind să se ducă în creierul munților, ca să vadă pe „cel mai bătrân om din lume“.
De asemenea, ne-am mărginit la vizitele pe care trebuia să le facem. Și totul era frumos, chiar foarte frumos. Mai ales formidabila fabrică de hârtie de la Balakhna, de lângă Nijni, care este una dintre cele patru fabrici mai mari ale Europei, dar care nu funcționează și va continua să meargă prost, fiindcă atunci când ești dogar nu poți deveni farmacist de pe-o zi pe alta. Dar, decorul! Ah! somptuoasele „locuințe muncitorești“!, vilele superbe construite împrejurul fabricii, în plină verdeață și care i-ar face să pălească de gelozie pe toți muncitorii Americii, despre care se spune că fiecare are un „Ford“. Ce pot să însemne casele în serie, pe lângă vilele în care locuiesc la Balakhna muncitorii sovietici!
Muncitorii? Care muncitori?
E mai bine să nu insistăm…
Kazan. — Iată-ne în regatul tătarilor, al căror suvenir înspăimântător servește încă și astăzi mamelor din România ca să-și cumințească copiii, când o iau razna. „Vin tătarii“ și ai zice că și năvălesc, – sunt expresii ce se aud și în zilele noastre pe câmpiile României. Dar, nu-i decât o amintire. Ghinghis-Han e mort. Nici picior de tătari. Kazan va fi orașul de pe Volga, care va rămâne viu în memoria noastră, ca unul din cele mai prietenești, mai entuziaste, din câte am cunoscut în U.R.S.S.
Oficial sau neoficial, omul este aici cel mai aproape de firea lui bună de învins. Este sărac și murdar, îl rod epidemiile, mai ales trahomul care-l orbește. Iată pentru ce, cea mai frumoasă operă comunistă, pe care tătarii o vor realiza, va fi mărețul institut destinat luptei împotriva acestei maladii teribile a ochilor. Mai întâi, ne-au dus la vreo sută de verste, ca să ne arate pe fratele ignorant: țăranul fanatic, superstițios, murdar și recalcitrant. Nu se vor grozăvi, nici nu vor face „paradă“, ca atâția alții, ci ne spun pur și simplu, desfăcându-și brațele:
— Iată ceea ce am moștenit de la Țar! Noi trebuie să ridicăm de jos acest om, dar suntem săraci.
Ei nu sunt nici mari mâncăcioși, nici bețivi. Banchetul pe care ni-l vor da va fi frugal. Nici un discurs, numai inimi cinstite.
La debarcader, atât la sosire cât și la plecare, o mulțime compactă este aceea care vine, exuberanți și timizi. Înainte de-a ne despărți, țin să ne ofere o tichie și o pereche de papuci tătărești.
Hei! bravule Kutui! Excelentule Mohamed Nurdin Sultanev! Când ne vom revedea? Și tu Taghirov, care-mi pari cel mai solid dintre toți, pentru ce ți-ai zburat creierii? Erai un om de credință sau un ticălos?
Samara. — Aici avui un incident, care își avu ecou în Franța, deformat cu rea credință încât sunt obligat să restabilesc faptele. Iată, mai întâi, acest ecou așa cum a apărut în „Le Temps“, din 16 octombrie 1928:
Rusia — Comisariatul Instrucției Publice continuă revocarea foștilor înalți funcționari care ocupă diferite locuri în administrațiile științifice și ale muzeelor.
Astfel, au și fost revocați domnii Grave, vechi membru al Curții de casație; Șildovski, fost guvernator; Minkovici, vechi director al Ministerului de Interne.
Cât privește pe amploiații din muzee, se revocă toți titularii care au fost în trecut ostili bolșevismului.
Lucru curios, această măsură ar fi inspirată comuniștilor de către Panait Istrati, care vizitând muzeul din Samara, a atras atenția autorităților sovietice asupra faptului că în acest muzeu a fost reunită o frumoasă colecție de fluturi din Africa, în timp ce nu se vede nimic referitor la foametea de altădată și nici despre războaiele civile.
N-am „inspirat nimic comuniștilor“ și nu am atras atenția autorităților sovietice despre ceva în acest sens. (Dacă am făcut-o odată, în mod violent, se va vedea în partea a treia a acestei cărți; faptul n-a avut răsunet, vai! decât în ce privește durerea omenească, în nici un caz de-a mă fi pus în postura de delator, așa cum insinuează „Le Temps“, în incidentul de la Samara).
Acest oraș – centru al foametei teribile, fără egal pe acest pământ, – nu avea nimic care putea atrage un istoric sau un scriitor de la antipozi, dacă nu un muzeu în care să se găsească toată documentarea privitoare la flagelul care a costat viața a șase milioane de ființe omenești, între anii 1920-1921. Și era natural, ca sosit acolo, să cer să ne ducă la acest muzeu, neîndoindu-mă de existența lui într-o țară de muzeomani imbecili.
Ne-au condus acolo, unde am trecut dintr-o sală într-alta, fără a vedea altceva decât stupidități, pe care le înghesuie în nu importă ce muzeu de provincie, din nu importă ce țară.
— Dar, unde-i deci muzeul foametei, de la voi?
— Încă nu l-am instalat, tovarășe. Ne lipsește localul.
— Cum?! Ca să etalați tot acest talmeș-balmeș ați găsit un local, dar pentru a arăta ce aveți, singurii pe lume, dați din colț în colț? Arătați-ne documentele.
— Sunt încuiate și cheia este la director, care nu este aici.
— Vă rog să plecați, de îndată, să-l căutați pe director sau cheia. Pentru asta am venit aici.
Aleargă după el. Un bătrân bărbos ne deschide. Ne aflăm în prezența unui atare material documentar, încât ne cutremurăm de oroare. „Eșantioanele“ de ceea ce se chema „pâine“, în timpul foametei sunt de neînchipuit. Rapoartele milițienilor, care se duceau să ancheteze acolo unde se produceau cazuri de antropofagie, sunt narațiuni pe care nici un scriitor nu le-ar fi putut inventa. Totul vorbește, cu elocvență, de-o epocă de tortură, care te revoltă că ești om.
Dar aproape toate aceste documente, care sunt conservate claie peste grămadă într-un colțișor întunecos, sunt deteriorate. Și cum cer câteva copii după fotografii, mi se răspunde că muzeul nu posedă clișeele:
— Un fotograf particular le-a făcut, dar a murit în timpul lucrului, contaminat de tificii înfometați, pe care-i fotografia.
Bineînțeles, eroii mor. Așa că nu ne rămâne decât să privim, cu dispreț, omuleții care strâng în fața noastră obiectele prețioase, înainte de-a le depozita din nou pentru ani și ani și unde nu vor mai găsi, într-o zi, decât un morman de țarină. Și cum ne dau registrul, ca să ne scriem impresiile noastre binevoitoare, scriu: „Conservatorii acestui muzeu nu sunt tovarăși, ci contrarevoluționari.“ Și enumăr motivele aprecierii mele.
Apoi, ziariștii – care ne înconjoară – înhață „mingea“ și-o aruncă mai departe. Ceea ce s-a petrecut mai apoi, n-am știut-o decât din ziarul „Le Temps“, care știe tot și o spune necinstit în franțuzește. Acest ziar, pentru care n-am existat niciodată, nu mă descoperă decât atunci când sunt expulzat din Grecia sau ca să spună cititorilor ce cekist feroce devenisem în Rusia.
Sărmani prostuți!
Saratov-Pokrovsk. — Ceea ce-i mai important la Saratov este să te duci să vezi Republica germanilor de pe Volga, a cărei capitală Pokrovsk se află pe malul opus fluviului. Din nefericire, n-am putut-o vizita decât din mers. Dar, e suficient să vezi acești oameni, ca să remarci diferența de rasă și obiceiuri. Aici, ca și în Moldova sovietică și Caucaz, vei descoperi același colonist german, sobru, bun organizator, inteligent, curat, tenace în a crea, nu importă unde, mai binele. În Rusia vei repera de departe menajul său ordonat și prosper, ivindu-se ca o dovadă de civilizație în mijlocul unei barbarii sărăcăcioase.
Atari insule de economie germană exemplară avem și noi în România. Sunt născut acolo și am trăit în vecinătatea lor. Alături de Brăila, la Baldovinești, se poate vedea Satul nemțesc: cele mai frumoase case, cele mai frumoase vite, oamenii cei mai pașnici, exact ca în Rusia, al cărui țăran este fratele nenorocit al țăranului nostru.
Ce fac comuniștii din aceste cămine prospere? În ochii conducătorilor din Pokrovsk și în cuvintele lor hotărâte am citit cuvintele lor ferme, hotărârea germană gata să se cabreze dinaintea oricărei tentative care ar amenința să reducă bucata cotidiană de șnițel garni, pe care viața îl datorează oricărui bun german.
Este singurul ținut unde vizită noastră s-a redus la vizite, fără mâncare, fără chef, fără cea mai mică alocuțiune. Le păstrez o amintire frumoasă.
Dar, cum ni se făcuse foame, părăsind Republica lor, rugarăm pe ghizii noștri să ne ducă nu importă unde în desișurile Volgăi ca să ne desfătăm cu un borș de nisetru, pregătit de îndată de pescari adevărați. Ore întregi, am uitat de foame și ne-am săturat cu spectacolul ce-l ofereau ochilor noștri malurile sălbatice ale acestui fluviu măreț. Am retrăit copilăria mea, anii cu Codin, în împărăția sălbaticei noastre Dunări.
Abordăm o coastă, din cele mai ferite de „civilizație“, unde bărbați, femei și copii ieșeau ca niște sălbatici din cavernele săpate în nisip. Frumoase și numeroase instrumente de pescuit se uscau în bătaia vântului. Singurătate dușmănoasă. Nici o primire.
— Ne aflăm la un pescar culac, spuse unul dintre ghizii noștri. Nu ne iubesc.
Asta se vedea. Stăpânul, – tare pe tihna lui, urând grozav pe comuniști, – vine totuși să ne întrebe ce căutăm pe acolo. La dorința ce o exprimăm, scoase din Volga un nisetru cât un vițel, ni-l arătă o secundă, spuse prețul și-l aruncă înapoi în capcana din apă, fără să mai aștepte răspunsul nostru.
Ne îndepărtăm. Nu prețul ne alungase, ci ura lui față de om, căci nu venisem acolo decât pentru nisetru. Plecarăm mai departe, ca să abordăm malul ospitalier al unui pescar care ne întâmpină frățește și ne prepară un borș strașnic, cu diferența că nisetrii nu erau mai mari decât niște pisoi avortați.
— Pentru ce aceiași pescari, pe același fluviu, unul pescuiește viței, iar celălalt pisoi?
— Ceea ce dumneavoastră ați văzut, unul are capital, celălalt doar inima lui simțitoare.
Astrahan. — „Gurile“ Volgăi. Oraș rău-mirositor. Miriade de țânțari. Ciumă, malarie, holeră.
— Birjar! condu-ne la cel mai bun hotel din oraș.
— E „Komunalnaia Goslinița. La hotelul „Comunal“, cer două camere:
— Ei?! Curate?
— Curate.
Paturi, care-mi par suspecte. (Am experiență). Le răstorn și iată înspăimântătoarele ploșnițe, pe care le cunosc din belșug. Dar acum nu mai vreau. Am și eu dreptul să trăiese fără ploșnițe, mai ales că prețul este foarte piperat.
Furios, ies pe culoar, care-i sumbru și fac un tapaj românesc, convins că se poate ierta totul oamenilor, afară de a se lăsa devorați de ploșnițe și a se acomoda cu această vermină (ușor de nimicit), așa cum te acomodezi cu un picior de lemn. În biata mea copilărie, am gustat totul, afară de acest supliciu pe care mama nu-l tolera: „Situația bună, – îmi spunea, – e greu de cucerit, dar curățenia este la îndemâna oricui“. Și când am văzut în Crimeea case pentru copiii abandonați, dar unde acești copii erau prizonierii a mii de ploșnițe, am spus că mai bine să-i bată și să-i oblige să facă curățenie, decât să fie blânzi cu ei, lăsându-i să creadă că vermina face parte integrantă din organismul nostru.
Așa că, drăcuind pe culoar, reclamam o cameră fără ploșnițe. Atunci, o ușă se deschide în întunecimea culoarului și un om scund se apropie de mine:
— Tu ești acela care înjură astfel?
— Rakovski! Cum? Locuiești într-un hotel cu ploșnițe?
— Nu. Nu sunt peste tot. Din cauza unui congres, care se ține acum, a trebuit să împrumute paturi, pe unde au găsit.
Ne grăbim să intrăm la el. O singură cameră, în care cu greu ar fi putut intra cinci persoane, un paravan care ascunde patul și lavaboul. Geamantane înțesate cu cărți. O masă plină cu hârtii. Rakovski lucrează la Viața lui Saint Simon. E bolnav de malarie. Mai suferă și de nu știu ce altă boală, de care nu se poate îngriji la Astrahan.
Nu are idei negre. Mereu gata să se bată, și mai mult ca oricând, convins de… De ce? Nu aș putea-o spune. Din cuvintele lui nasc convingeri, dar spre a le defini, timp pierdut. Căci chiar când sunt prieteni, ambasadorii bolșevici rămân diplomați.
Așa că el preferă să ne vorbească, cu entuziasm, despre lotus, care se încăpățânează să trăiască aici ca și când ar fi în Egipt. Și ne descrie existența melancolică a acestei flori, hărțuite de frig. El ne exaltă încă opera de fertilizare a nisipurilor din jur, milioane de hectare, cu ajutorul plantelor speciale.
— Trebuie ca voi să vedeți aceste două miracole din delta Volgăi.
Locuim acolo opt zile. Ne va întovărăși el însuși la nisipuri, deși foarte îndepărtate, la invitația binevoitoare a autorităților locale, care-l roagă să faciliteze sarcina vechiului prieten, care sunt. Și iată-ne admiși oficial în intimitatea marelui proscris, care ne transformă sejurul, din această cloacă pestilențială, într-o bucurie de fiece clipă.
Tovarășul Orloff – care a coborât într-o zi într-un puț, ca să-și lase acolo pe vecie ambele picioare, – este promotorul fanatic al acestei munci urieșești, care avea nu numai să fixeze nisipurile care fugăresc sate întregi și amenință să astupe îmbucătura Volgăi, ci să le facă accesibile culturilor. E un cadru de roman epic. Nu voi urmări explicațiile tehnice, debitate cu volubilitate de acest erou paralitic, dar voi admira credința lui și aceea a interpretului nostru, care – la rândul său – a pierdut nu picioarele, ci aripile sale, se cramponează de cârje și merg împreună de-a lungul stepei imense, încât este imposibil să-i urmezi prin mărăcinișurile care-ți însângerează mâinile și fața.
Ei uită de noi. Noaptea, care coboară, ne izolează unii de alții. O tăcere de mormânt înăbușă vocile celor care se strigă între ei, fiecare luptând cu nămolul și greutățile de-a regăsi drumul spre remorcherul care ne așteaptă la o leghe.
Singuri, omul în cârje și cel fără aripi, amândoi în susul colinei, cu figurile bronzate de ultimele raze ale asfințitului, gesticulează, se precipită la dreapta și la stânga, examinează mărăcinișul, descriind cu brațele largi cercuri, ce vor să îmbrățișeze pământul, arătându-și unul altuia marșul bolșevismului în lume.
Câteva zile mai apoi, pornim, fără Rakovski, ca să vizităm lotusul, cale de-o zi cu vaporul în labirintul deltei, imens imperiu al plantelor rare, animalelor și păsărilor sălbatice, unde nimeni n-are dreptul de-a vâna, nici pescui. Un remorcher „Tov. Stalin“ ne conduce acolo, încadrați de oficiali, dintre care unul, care are aerul de-a fi șeful excursiei, îmi pare prea puțin inteligent, îmi reproșează simpatia mea pentru Opoziție, ai cărei lideri nu sunt decât „trădători“. Și ca să-mi dovedească justețea a ceea ce spune, aduce un argument, delicios, hazliu și inedit. Iată-l:
— Știți ce spun locuitorii din Alma-Ata, când l-au văzut pe Troțki, venind aici?
— Nu.
— Ei bine, ei au supus: „Iată că revine vechiul regim!“.
— ?!