https://blog.revistaderecenzii.com/

De-a lungul tufăriilor dese și verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, Râul Târgului își răsfiră apele pe minunata sa albie, în fâșii șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale.

Morile vuiesc pe malul stâng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe și se sparge de bolovanii de piatră.

Peste hălăciuga de verdeață, copacii de la moara lui Crasan. Mai sus decât clădirile orașului, așezată în lungul șoselei, stă neclintită turla lui Negru-vodă.

De-o parte și de alta, dealurile smărăldii se încovoaie și, depărtându-se, se prefac în muscele, muscelele se azvârlă în munți năprasnici cu creștetele brăzdate de puhoaie și pârlite de arșița soarelui.

Și munții, încălecând unul peste altul, ceafă pe ceafă, se amestecă la hotarele țării în albăstrimea cerului.

Acolo, pe creștetele Craiului, Cetățuii și Păpușii, vulturii cuibează puii și-i reped la vânat. Și când cad țintă la pământ, par niște gloanțe trimise din senin. Firea viețuitoare se mișcă ca o secătură în așa mândrețe, minunea minunilor, podoabă răsărită din pământ, din iarbă verde, care trezește și întunecă mintea, înalță și sugrumă orice licărire a gândului.

Dacă frumusețea naturii deșteaptă închipuirea, bogăția ei năbușește orice tresărire a omului. Când ea nu-și mai stăpânește uriașele minuni, omului îi răpește mintea, îi fură măreția inimii… Deschizându-i belșugul sânului, îi răpește bogăția minții.

Peste ce-a făcut natura de prăpăstios, numai geniul și prostia stăpânesc.

Aici numai pătrunderea fără seamăn și neghiobia fără pic de înțeles pot prididi. A stăpâni sau a nu înțelege e singurul mijloc de-a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta e singura taină a vieții.* * *

Pe zăblăul verde al platoului Bughea, bubat de mușuroaie și întins ca o velință zbârcită, merge de-a-nboulea Zobie gușatul, ticălosul și batjocora orașului.

Capul lui mare ca o baniță se rezemă pe-un gât înfundat în umeri. Picioarele și mâinile-i cată anapoda. Fața, lată și scofâlcită, la fiece pas se strâmbă. Iar gușele, înflorite ca la un curcan, și le Cetate și schit în satul Băbeni-Muscel.

aruncă pe spate, și le mișcă moale și gras în mersul lui șontâcâit pe piciorul drept.

Ochii adormiți nu spun nimic. Buza de jos se răsfrânge pe bărbie. Pieptul dezvelit e blănit cu păr roșcat, ca de vulpe. Zdrențos, murdar, desculț, cu părul capului vițioane, sărac, idiot și liniștit, Zobie își deapănă alene picioarele, fără a ști încotro.

Zorile și-au desfășurat apele lor portocalii. Orașul doarme sub poalele platoului.

Zobie, rezemat în ciomagul său neted și galben, își ține drumul întovărășit de un copil, ca de vreo opt ani, bălai, cârlionțat, îmbrăcat într-o cămașă petic de petic. Copilul ține în brațe un pisoi cenușiu cu cercei roșii în urechi.

Mirea, sărac de tată, n-are altă mângâiere decât pe nea Zobie. Cu el se-nțelege. Cu el și cu pisoiul. Și când mă-sa îi caută, adesea îi găsește ghemuiți unul peste altul. Gușatul orcăie cu fața în sus. Pisoiul, lipit de fruntea lui îngustă, toarce caierul său neisprăvit. Copilul stă lângă acest sân zbârcit și negru ca pământul.

— Nea Zobie, îi zise copilul apucându-l de braț, nea Zobie, ei, ce frumos e cerul de Sfântul Ilie! O să avem câștig!

— Aba-abu! aba-abu! îi răspunse gușatul, netezindu-l ușurel pe frunte, și-i arătă pisoiul din brațe, care dormea cu picioarele împletite și cu gâtul răsfrânt în sus.

— Nea Zobie, azi n-o să plouă ca ieri. Și să cerem la cucoanele cu betele de argint. Ele mă mângâie și au mâinile ca puful. Știi că mie-mi plac? Sunt frumoase și se poartă ca noi. Ai, nea Zobie? Ai?

Gușatul dădu din cap. Se uită la Mirea, și fața i se deschise. Își aruncă ochii spre răsărit. Și cerul, subțiindu-și aurul, părea ca o pieliță de argint cald. Iar șirul muscelelor, din Nămăești până la Mățău, ca un talaz cernit, acoperit cu păduri mărunte, crețe și pitulate la pământ.

Ochii săi mici se crăpară. Zbârciturile feței plecară spre tâmple. Nările nasului i se deschiseră și, înviorându-se în obraji, începu să alălăie un cântec înfiorător.

— A, la, la, la, lu, la, lu, la, lu! Mirea începu să țipe ascuțit, vesel de cu ziuă de ce-o să câștige de la cucoanele lui cu mâinile moi ca puful, cu ochii blajini, cu zâmbetul pe buze.

Și juca în jurul gușatului, tremurând de răcoarea dimineții. Și Zobie cânta mereu, arătând cu ciomagul spre soarele care se aprinsese în vârful munților.

În toată liniștea surdă a platoului nu se-auzea decât glasul ascuțit al copilului și jalea veselă a lui Zobie.

Era un fel de înfrățire ciudată între scălămbăiarea gușatului și cântecul bezmetic al lui Mirea.

— Nea Zobie, și-o să bei rachiu când ne-om întoarce pe înserate la Bughea, că o să-mi dea de cheltuială fata aia blândă, blândă, care mă-ntreabă mereu cum mă cheamă?… și pe mama cum o cheamă?… și tata când a murit?… și unde dorm eu?… și cu cine mă culc?

Gușatul îi morfoli obrajii, vroind să-l sărute. Pisoiul se deșteptă și se întinse lung în picioarele de dindărăt.

— Bade Bie, o să-mi dea gologani fata aia, că-mi dă în toate zilele. Că e cu părul ca fumul și cu ochii albaștri. Și e mititică și bună. Și mă întreabă dacă plâng, dacă o să mai vie tata, dacă mi-e dor de el și dacă-l visez noaptea…

— Bu, a! ba! îngână Zobie, împleticindu-se pe picioare. Era vesel. Erau numai ei trei. Așa înțelegea viața gușatul. Obrajii săi întunecați i se luminară. Soarele, revărsându-și întreaga sa lumină și căldură, le îndulci viața. Mirea începu să întindă de ciomagul lui Zobie, iară el, clătinat pe picioare, zâmbi. Și câteva lacrimi, cotind după scofâlciturile feței, îi alunecară la vale.

Când ajunseră în muchia Gruiului, se așezară jos ca să se odihnească.

Negustorii începură a zărvăi ducându-se spre târg. Câțiva copii sunau din fluiere. Cocoșii s-auzeau la întrecere dintr-un cap până la celălalt al orașului. Râul Târgului șopotea în matca sa, și morile vuiau parcă le-ar fi luat cineva la bătaie.

Gușatul își luase copilul în poală. Mirea vârâse pisoiul în sân. Și basmele începură, ca la fiece popas obișnuit.

— A-ba, a-ba, a-bu, a-ba… Așa știa Zobie să povestească ce-i trecea prin minte. Și privirea i se încrunta parc-ar fi văzut sânge înaintea ochilor. Mâinile uscate se înfigeau în cămașa copilului, care asculta înmărmurit.

— Și l-a sorbit Mama-Pădurii, nea Zobie, nu e așa? îngâna Mirea.
— U! u! răspunse gușatul. Veselia îi străluci în luminile ochilor. Îl înțelesese cineva pe pământ, și el numai atâta vroia.

Apoi ridică pumnii încleștați în sus, îi trânti jos, scrâșni din dinți, strigând îndesat: „He! he!”

Copilul, cu ochii căscați, în loc să se sperie, îi răspunse liniștit:
— Și pe Mama-Pădurii… Făt-Frumos a ucis-o cu paloșul… Zobie-și sfârși povestea și-și mângâie prietenul. Buza de jos se frângea pe bărbie. Scuipatul i-aluneca în creștetul copilului.

La urmă se sculară de jos mulțumiți ș-o porniră spre târg. Mirea-și netezea pisoiul, îndrugând:
— Și era o fată de împărat, frumoasă-frumoasă…* * *

4

Și mergea Zobie bombănind o limbă pe care nimeni nu o înțelegea. Capul, greu și mare, i se clătina pe umeri. Obrajii scofâlciți atârnau în jos. Ochii i se duseseră în fundul capului. Nasul său, turtit și lat, cu nări răsfrânte și adânci, îi răpea orice asemănare de om. Rezemându-se de ciomag, târându-și piciorul drept, moale de la gleznă, se ducea cu sacul gol la spinare și se întorcea greoi, să-l vadă pe Mirea ce-i pășea în urmă cu pisoiul în cârcă.

Cum ajunseră în dreptul Bărăției, copiii de pe drumuri își făcură cu ochiul, asmuțindu-se asupra gușatului.

— Ho! Ho! uite și Zobie, frumușelul maichii!
— Miau! miau!
— Huidu-ho! potca pământului !

— Hâr, ho! pe el, mă! Și unii azvârliră asupră-i cu coceni, alții cu cartofi și cu paie leoarcă de apă, adunate din canalul orașului. Iar Viezure, cel mai nebunatic, îi apucă, în fugă, ciomagul și îl smuci, dând un chiot. Ciomagul îi căzu cu zgomot și se rostogoli pe pietre. Zobie se clătină pe picioare. Se plecă binișor. Și când se ridică amenințător, orcăind ca o fiară rănită, copiii se împrăștiară.

— Blă! ablă! na, na, ablă! Așa înjura Zobie. Ochii i se zăreau, sub sprâncenele de carne, galbeni, umezi și acoperiți cu firișoare de sânge. Scrâșnea din dinți și mesteca, ducând mâna stângă la gură, parc-ar fi vrut să-și mănânce dușmanii care îl necăjeau în fiece dimineață. Scutură din cap. Vițioanele de păr ca de capră i-acoperiră fața. Și porni înainte, luând pe Mirea de mână. După dânșii iar se adunase droaia de copii. Și-i amenințau care cu vorba, care cu bulgări, ba câte unul mai sprinten se repezea ca un șoim până sub zdrențele lui Zobie și-l înhăța de hartanele zăbunului, opintindu-se să-l dea pe spate.

Gușatul se învârti în loc, ridică ciomagul și căscă gura, încât i se văzu omușorul. Dar nu putu bâlbâi nimic. Se umflă în gât. Gușa sa roșie îngălbeni, și tot sângele îi năvăli în obrajii veșteziți. Se împletici, oftă și plecă plângând.

— Ce au ei cu noi, nea Zobie? zise Mirea, sfiindu-se de bulgării ștrengarilor.

Și în jalea gușatului se amesteca mânia cu un fel de rânjet. Jelea a milă, a mângâiere, ridicând din umeri. Aci semăna unui câine care visează și latră, aci unei bătrâne care leagănă un copil mic și ululuie ca să-l adoarmă.

Cercă să fugă, strângând pe Mirea de mână, dar se opri, temându-se să nu cadă. Și începu a-și bate piciorul drept.

— Lasă-l, nea Zobie, îngână Mirea, ce-ai cu el? Ajunseră, în sfârșit, cu chiu, cu vai, în târg. Negustorii începuseră a zărvăi și a-și rândui marfa. Lumea bucureșteană, leneșă, ca de obicei, nu se sculase încă. Soarele se ridicase ca la două sulițe și scânteia pe cerul fără pic de nori, amenințând să zăpușească orașul cu arșița sa. Carele cu stambă, cu zeghii, cu cioareci, cu flori de târg, cu lăzi și tronuri, și câte și mai câte, descărcau în pripă, căci Sfântul Ilie, în anul acesta, făgăduia minunea minunilor. Câțiva ovrei, veniți din Pitești, grași și rumeni, vorbeau repede, încurcat, și-și spuneau mulțumiți, „gheșefturile” din preziuă.

Când Zobie și Mirea intrară sub șirul umbrarilor, încredințați că se vor odihni de gălăgia nebunilor care le ațineau drumul, negustorii se uitară urât la dânșii.

— Ați venit cu noaptea în cap, cerșetorilor!
— Toată ziua, bună ziua, milogilor!
— Ai, cărăbăniți-vă! N-are omul să se miște de voi!
— La o parte, că v-arunc troaca asta în spinare! Așa-i primiră și negustorii. Bietul Zobie nu-și mai găsea loc. Și gonit de un ceaprazar, înjurat de un toptangiu, huiduit de un pantofar, îmbrâncit de un grec care vindea coase și securi, căzu pe brânci. Se sculă bombănind. Luă pe Mirea de mână și ieși din târg, vroind să aștepte, pe podul dinspre Flămânda, sosirea cucoanelor și fetelor mari, care, oricât, sunt mai frumoase și mai cu milă de sărmani.

Acolo, rezemat de lațele podului, se uită c-o privire tâmpită la apa limpede din Râul Târgului, ce curgea liniștită, zuruind pietricelele în matcă și ocolind în șuvițe argintii burțile de pietriș.

Dar aci îi încolți din nou ștrengarii de copii. Se așezară pe două rânduri, la cele două capete ale podului, și începură a-i ochi cu pietre. Înaintând ca două armate — comandate de câte un căpitan cu chivără de hârtie —, îi strângeau la mijlocul podului.

Zobie începu a striga. Mirea se vârî în el, ținându-și cu amândouă mâinile sânul în care se frământa pisoiul speriat.

Deodată se-auzi glasul unuia din cei doi căpitani strigând: „Iureș!” Și se năpustiră cu toții asupra lui Zobie. Îl întinseră de zăbun, îl îmbrânciră, râzând să se prăpădească de spaima idiotului. Unul îi răpi sacul din spinare. Altul îi puse piedică. Altul îi dete cu nuiaua peste obraz.

Zobie urla, învârtind ciomagul pe deasupra capului. Ochii săi erau ca două picături de sânge. Fălcile îi tremurau și buza de jos i se lungea din ce în ce. Mirea începuse să plângă.

— Ce aveți cu el! Ce aveți cu noi! Nu v-am furat nimica! Cătați-vă de drum !

În învălmășeala aceea gușatul izbise pe vreo câțiva cu ciomagul. Lupta se înverșunase. Cel mai în vârstă dintre copii îl apucă, pe la spate, de mijloc, și-l trânti cu fața în sus. Mirea căzuse lângă el. Iar ceilalți se porniseră droaie asupra lor. Pisoiul miorlăia în sânul lui Mirea. Un copil îl înhăță de coadă și, învârtindu-l de câteva ori, îl azvârli în râu.

Zobie se zvârcoli. Aruncă cu mâinile și cu piciorul stâng în sus. Fața i se învineți. Cu gura căscată, căută să muște, și, când văzu pe unul din ei trei azvârlit în râu, își ieși din fire. Închise ochii și izbi în toate părțile cu pumnii încleștați. Urletul i se înăbuși de copiii care veniră valvârtej asupră-i. Răsuflarea lui era o orcăială care se stingea din ce în ce.

Dar deodată, de sub acel morman ce colcăia, se-auzi un țipăt ascuțit. Copiii, de spaimă, se rostogoliră unii după alții și într-o clipă o rupseră la fugă.

Gușatul se sculă de jos. În mâna dreaptă strângea cât putea gâtul lui Mirea, care înțepenise, cu limba scoasă afară, cu ochii albi în cap și cu două șiroaie de sânge de la nas până la poalele cămășii.

Când Zobie se dezmetici și deschise ochii asupra copilului, începu să tremure. Căzu jos. Se tăvăli pe grinzile podului. Își rupse cămașa de pe el și, vârându-și degetele sângerate în gură, își mușcă pielea uscată de pe ele.* * *

Procurorul însoțit de polițaiul orașului îl găsiră într-o văgăună adâncă de sub poalele Mățăului. Lungise trupul mort și alb al copilului, îl împodobise cu flori și-i jelea la cap, fără strop de lacrimă în ochi. Era un fel de cântec, o legendă tristă, o poveste de nebun și de părinte.

Și gângâia mereu: „U, lu, lu! ah! lu, lu!”, fără a se îngriji de cei care veniseră să-l ridice.

A trebuit să-l lege ca să-i poată lua trupul copilului.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Zobie