Dan Ionescu: Suferința unchiului Cucu*

Vincent van Gogh

*Rândurile dintre ghilimele aparțin mamei

Despre suferinţa unchiului Petre Drăghia – Cucu îl strigam noi.

„La patruzeci de ani, a aflat că are cancer pulmonar. Au depistat medicii de la Timişoara. În ziua operaţiei, dimineaţa, a mers cu cei trei cumnaţi la un magazin şi au cumpărat pălării la fel – maro, catifelate. Când a plecat spre sala de operaţie, i-a pupat şi le-a făcut cu mâna… Maria (soţia lui), cât timp a durat operaţia, se repezea de supărare şi muşca din coaja de pe copaci. Presimţea, chiar era sigură, că i s-a dus fericirea. Parcă vedea viaţa nefericită care o aştepta. A stat în spital cu el, şase luni după operaţie. Ajunsă de oboseală, mai dormea şi-n alt salon, dacă era loc liber; îşi lega tifon de mână. Celălalt capăt, de mâna lui Petre, care, dacă avea nevoie să fie ridicat, trăgea de tifon. Maria se ducea prompt. Însă, într-o noapte, uitase fâşia de tifon prinsă de noptieră. Şi a tras Cucu în zadar până a bănuit ce s-a întâmplat…

Revenind acasă (de la spital), au căutat să-şi continue viaţa fericită. Cucu nu mai mergea la catedră, dar făcea vizite elevilor la şcoală, mai ales la sfârşit de an şcolar. Văzând că puterile îi sunt pe sfârşite, Cucu şi-a dat seama că se apropie moartea, dureroasa despărţire, dar nu voia să spună nimic, deşi avea dureri insuportabile… A început tratamentul cu morfină. Am fost acolo când a făcut prima injecţie. Se uita cu ochi mari la seringă. Era un tip deştept. Din acel moment, ştia că nu mai are scăpare. Suna la Spital din jumătate în jumătate de oră, că nu mai suporta chinul… Au început pe ascuns cumpărăturile de înmormântare. Oricum, el a priceput. A cerut să i se arate lista. Într-o noapte, l-a apucat un fel de răutate faţă de toţi care eram pe lângă el. Dinspre ziuă, s-a liniştit. Ne-a chemat. Zâmbind, ne-a întrebat dacă ne-am supărat. Am negat. Sau dacă nu ne-am supărat, de ce n-am mai trecut prin camera lui? Ne-am gândit, i-am explicat, să nu fim prea mulţi în cameră şi să n-ai aer suficient. Atunci şi-a istorisit visul. A visat-o pe mama lui şi pe bunica după mamă: Mă luară de mână, una de-o parte, şi alta, de cealaltă, eu la mijloc. Şi mergeam printr-un parc – numai flori şi iarbă. Plângea şi suspina de se ridica dormeza ca un dăinăuşi în sus. S-a bărbierit, a cerut hainele de plecare spre veci. S-a îmbrăcat într-o cămaşă crem, şi-a pus butoniere, a prins cureaua şi ne indica tot ce avem de făcut: să punem toate cele şase becuri la lustră, să luăm batiste pentru toţi copiii care vor veni foarte mulţi. Să nu ne fâstâcim să râdă lumea de noi că nu ştim ce să facem. I-a cerut Mariei: Caută în sertarul acela şi vezi că este bandaj. Taie o bucată aşa. A arătat cam de 50 de centimetri. Am întrebat pentru ce. Să mă legaţi la picioare. Cu bandaj roşu? A zâmbit: Sigur, să nu mă deochi! Băieţelul lui avea doisprezece ani. Îl mai reţinea de la şcoală acasă. Îl chema la el şi-l strângea în braţe cât putea, apoi îl trimitea înapoi la joacă. În clipele morţii nu suporta să i se pună lumânare în mână. Mai spera totuşi“. Eram copil şi-mi era ruşine să plâng în faţa mamei. Fiind devreme, mă prefăceam că dorm. Mă băgam sub plapumă, parcă să mă ascund, şi o ascultam. Plânsul de atunci îşi revarsă oftatul în mine şi astăzi. Vărsam lacrimi la fiecare vorbă: „S-au dus câţiva bărbaţi să-i sape mormântul. Cucu le-a indicat unde să-l facă, adică aproape de mormântul mamei sale, răpusă şi ea de cancer la treizeci de ani. Doamne, şi ce frumoasă era! M-am dus la cimitir şi i-am văzut fotografia. Avea nişte ochi negri şi mari“. Până în boală, unchiul Cucu fusese un om puternic. „Eu şi unchiu-tău Dorel, îşi amintea tata, stăteam amândoi pe braţul lui. Punea mâna pe gard, ne urcam şi stăteam pe braţul întins minute bune“. Eu trebuia să rezist regresului fictiv care-l prinsese pe unchiul Cucu, micşorându-l de la statutul acelui bărbat puternic, vânător amator şi motociclist, până la dispariţie sau până la punctul unui ţipăt: „Daţi-mi un cuţit să mă omor, că nu mai pot!“. În dimineaţa zilei care avea să-i aducă şi sfârşitul, a cerut tuturor să iasă din cameră. Bunicul patern, cu puternică vocaţie religioasă, s-a pitit după canapea, punându-i la timp lumânarea în mână.

Din ce povestea mama, singurele secvențe care semnalau viaţă normală erau despre Cristian, vărul meu, băiatul familiei Drăghia. Cristian pătrunsese, fără să-l vadă nimeni, în camera cu lucrurile pentru înmormântare. Maia, bunica maternă, a intrat să caute ceva. Era foarte bisericoasă. Considera că sufletul după moarte „umblă“ ca în tradiţia populară, trei zile pe pământ. Orice zbatere, orice abur pentru ea ar fi însemnat atunci „sufletul lui Cucu“. Cristian a mişcat pernele, între care se ascunsese. Maia, fidelă propriilor idei, a căzut în genunchi de emoţie şi a exclamat: „Sufletul lui Cucu!“. Au venit şi alţii auzind-o, să vadă minunea. Până la urmă, „Minunea“ a ieşit la iveală şi s-a ales cu nişte vorbe aspre.

Unchiul Cucu a fost un om generos. Ne trimitea pachete prin poştă, cu fructe de la munte. Pe ai mei i-a ajutat să cumpere lemne pentru casă (să o ridice), în acea perioadă grea a anilor şaptezeci. Le-a făcut cadou o maşină de gătit pe gaz, o lanternă şi altele. Mie mi-a adus o minge de fotbal, minge de piele cu şiret.

http://blog.revistaderecenzii.com/

Un comentariu la „Dan Ionescu: Suferința unchiului Cucu*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.