https://blog.revistaderecenzii.com

Veneția-mi dăduse pînă la luarea Constantinopolei de turci în 1453 tot ce cuprinde, afară de atît de îmbielșugatul, dar nestrăbătutul Archivio Notările, în care, între hîrtiile notarilor, ce nu se poate găsi! Același lucru pentru Milano, pentru Genova, în care nu am mai lucrat niciodată.

https://blog.revistaderecenzii.com

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând..
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pentru crizele mele un medic fu consultat și el pronunță un cuvânt ciudat: „paludism”; fui foarte uimit că neliniștile mele atât de intime și de secrete pot avea un nume și încă un nume atât de bizar. Doctorul îmi prescrise chinină: alt subiect de mirare. Îmi era imposibil să înțeleg cum s-ar fi putut vindeca spațiile bolnave, ele, cu chinina pe care o luam eu. Ceea ce mă turbură însă peste măsură fu însuși medicul. Timp îndelungat după consultație el continuă să existe și să se agite în memoria mea cu niște gesturi mărunte și automate al căror mecanism inepuizabil nu izbuteam să-l opresc.

https://blog.revistaderecenzii.com

Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

https://blog.revistaderecenzii.com

Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale.

https://blog.revistaderecenzii.com

Împrejurările-mi dădură, abia trecut de douăzeci de ani, prilejul de a dobîndi o catedră universitară, aceea pentru care fusesem pregătit, dar pe care atunci n-o vedeam în tot pericolul ei, ca informație, ca putință de critică pe un cîmp așa de vast, ca simț al oamenilor.

Și anume nu la Iași, ca succesor al lui Nicolae Ionescu, a cărui lipsă permanentă și a cărui absolută insuficiență, de temperament mai mult decît de inteligență, ținuse catedra vacantă multe decenii, ci la Universitatea din București, unde locul fusese ocupat, Dumnezeu știe cum, tot atîta vreme, de un Petru Cernătescu, care n-a lăsat nici o urmă, liberal de la 1848, răsplătit așa fiindcă așa voise sau, fiindcă nu se găsise altceva pentru dînsul și a cărui singură activitate în scris fusese traducerea din nou a Manualului lui Duruy, pe care-l aprecia așa de mult încît a isprăvit însușindu-și-l.