*Cronică apărută în revista „Convorbiri literare”, Nr. 12 / 2025
Volumul Schițe al Vioricăi Laurent reprezintă o sistematizare a fragmentului dramatic în formă editorială, prin care autoarea conferă unei temporalități scenice efemere o permanență textuală și vizuală. Fotografiile integrate în pagini oferă suport empiric pentru analiza spațiului scenic și a relației dintre actor și text. Din perspectivă stilistică, prima constantă a acestor schițe este umorul – omniprezent și calibrat cu precizie – care constituie un instrument hermeneutic pentru decriptarea psihologiei personajelor și pentru structurarea ritmului dramatic. În același timp, personajele își exercită, tot cu umor, capacitatea de a-și depăși micile lor imperfecțiuni fizice – fie se văd prea slabe, fie grase. Din punct de vedere antropologic și estetic, personajele demonstrează o capacitate de transcendență a limitelor corporale. Ele speră și anticipează întâlnirea cu interlocutori care le validează autenticitatea și valoarea. În această dinamică, schițele devin texte de reflecție asupra relației dintre identitate și reprezentare publică, situându-se la intersecția dintre comedia socială și estetica rezilienței: „Când prietenul meu m-a părăsit acum câteva luni, eram slabă ca o scândură. Pentru a-mi umple serile și a-mi alina durerea, mă aruncam în fiecare seară asupra frigiderului, de parcă el era vinovat de ceva! Și iată cum arăt astăzi. Când eram slabă, treceam neobservată. Dar acum… prea observată. Dar ce păcat, oamenii se uită doar la mine, apoi pleacă. Nimeni nu se oprește” (Emanuel).
Se lumină de ziuă când „Robert Fulton” se deslipi forfotând sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.
Vaporul acesta cu patru punți și trei coșuri e unul din acele tipuri de vase uriașe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor și lacurilor americane.
Împotriva curentului urcăm fluviul cu repegiune, lăsând în urma noastră New‑Yorkul înnăbușit de fum, pierdut în haos, înnecat în ceața care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare‑de sgârie‑nori, singurile cari mai pot străpunge pânza de‑neguri joase ce învălue orizontul.
Un om fusese-o frunză și numai om cu om, Au izbutit să crească și să se facă pom. Că moare frunza-n ramuri, puiandră și ușure, Copacul viețuiește și s-a-nmulţit pădure. Tu-ți răsplătești ursita de grabnică pieire, Făcîndu-te, din omul prigoanei, omenire.
TVR Craiova a difuzat joi, 18 decembrie 2025, o nouă ediție a emisiunii „Literatura la Craiova”, un spațiu consacrat dialogului cultural, reflecției critice și explorării formelor vii ale literaturii contemporane.
Realizată într-un context de bilanț și meditație specific sfârșitului de an, ediția a propus două teme de actualitate culturală și identitară: tradițiile lunii decembrie, analizate din perspectivă filosofică și comunitară, și monografia, discutată ca formă de graniță între document și literatură, între rigoarea cercetării și libertatea expresivă a scrisului.
1915 – A murit medicul german Alois Alzheimer. Psihiatru şi neuropatolog, el descris pentru prima dată o formă de demenţă degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer.(n. 1864).
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară; Soarele rotund și palid se prevede printre nori Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare, Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…
După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.
