Cântăreața cheală de Eugen Ionescu. Articol* de Dan Ionescu

*Articol apărut în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2020

Prima reprezentație a piesei Cântăreața cheală de Eugen Ionescu a avut loc la Théâtre des Noctambules din Paris, în ziua de 11 mai 1950, regizor fiind Nicolas Bataille. După un număr mare de interpretări, „a devenit una dintre cele mai jucate piese din Franța, primind premiul Molière d’honneur”.

Debutul piesei derivă din atmosfera comediei O scrisoare pierdută, când personajul mai agitat este supravegheat din colț de un aparent devorator de gazete. În Cântăreața cheală (operă afiliată absurdului), Eugen Ionescu schimbă rolurile: personajul tumultuos, domnul Smith, citește ziarul, în timp ce doamna Smith, exponentul presupus rezervat, „cârpește ciorapi englezești”. Reperele spațiale și temporale sunt vag precizate: „Interior burghez englezesc, cu fotolii englezești. Seară englezească”.

Soții Smith analizează atent detalii pe care oamenii în general nu le iau în seamă (și nici nu prezintă relevanță pentru niciun fel de existență). Problemele de conduită culinară, precum faptul că domnul Smith mănâncă mai puțin ca altădată, îi transmit soției o schimbare de ordin interior, față de ea însăși; astfel, îi pretinde o explicație: „Cum îți explici? De obicei, tu ești cel care mănâncă mai mult. Nu pofta de mâncare îți lipsește ție”.

Doamna Smith bate câmpii cu sens, în primul rând, pentru a verifica interesul pentru discuție al bărbatului, apoi nivelul de cultură al acestuia, rostind vocabula „apoteoza”, într-un dialog despre cu totul altceva decât semnificația plenară, definitivă a acestui substantiv cu formă superlativă.

În spatele oricărei forme de absurd, există un indiciu realist al situațiilor. De exemplu, doctorul Mackenzie – Kung probează pe sine operația de ficat la care îl va supune, mai târziu, pe domnul Parker. Doctorul scapă de la aceeași operație, datorită medicamentelor luate în prealabil, pe când pacientul Parker a murit: „DOAMNA SMITH: doctorul Mackenzie-King, care îi îngrijește pe copiii vecinilor noștri, familia Johns. E un medic bun. Poți să ai încredere în el. Nu recomandă decât medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuși de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav”. Dar faptului plauzibil (tratamentul medicamentos) i se suprapune altul, de natură absurdă, clamat de femeie drept cauză a morții pacientului: „Pentru că operația a reușit la doctor și n-a reușit la Parker”. Această explicație minimală îl deconcertează pe domnul Smith care ajunge să formuleze paralogisme, precum: „Un doctor conștiincios trebuie să moară odată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună. Un comandant de navă piere o dată cu vaporul, înghițit de valuri. Nu-i supraviețuiește”. Mai mult decât atât, el se lasă pradă viziunilor aproape eroice, pentru că se închipuie pe sine între acei onorabili căpitani de vas. Femeia redimensionează dialogul la realitatea curentă, prin observații, precum: „Nu poți să compari un bolnav cu un vapor”, în timp ce soțul își duce mai departe viziunea, prin comparații regresive (de nivel celular), ajungând la atom, corpuscul indivizibil, infinit de mic, considerat „a fi ultimul element constitutiv al corpurilor”, ceea ce înseamnă a fi găsit cu abilitate componenta comună vapoarelor și ființelor („De ce nu? Vaporul are și el bolile lui; oricum, doctorul tău e sănătos ca un vapor; un motiv în plus pentru care trebuia să piară în același timp cu bolnavul, la fel ca doctorul și vaporul lui”).

Nonsensul comic este cheia în care trebuie citită antipiesa Cântăreața cheală.

Soții Martin, aflați în vizită la familia Smith, au nevoie de miracol în viața lor (coincidența e o formă a miracolului și ar fi în stare s-o mimeze nonstop). În fiecare zi, ei descoperă că sunt căsătoriți, interpretează acest rol (tema a fost preluată de cinematografia americană și dezvoltată în filmul În fiecare zi, mă îndrăgostesc de tine). Inițial, se tatonează ca doi necunoscuți, pe care micile coincidențe îi intimizează, totul finalizându-se printr-un semnal de identificare, de dragoste, conferit, de regulă, de domnul Martin, în calitate aproximativă de pețitor. Bătăile inimii, puternice în astfel de momente de recunoaștere, sunt imitate mecanic, pentru public, prin sunetele pendulei, tocmai pentru a se ilustra dimensiunea enormă la care ambii își trăiesc simularea. Reproducerea pulsului ridicat, a sunetului ritmului cardiac printr-un mecanism semnifică înstrăinarea omului de sine, împachetarea umanității în duduitul societății industriale din acei ani postbelici. Acest soi de vizionarism, că omul va depinde tot mai mult de sectorul mecanic, multe dintre activități și plăceri fiindu-i îndeplinite cu ajutorul aparatelor, a contribuit la succesul dramaturgiei lui Eugen Ionescu. Alt motiv al succesului internațional a fost maniera de a alterna planul general (cu tot ce implică, de la modul casnic de existență, până la numirea în conversație a unor produse achiziționate din comerțul stradal) cu acela intim, ca în situația soților Martin care văd dragostea altfel, mereu prin ocolire, prin reluarea diurnă a regăsirii.

Intriga propriu-zisă a piesei este de factură erotică. Domnul Smith deturnează discuția de la esență (de ce la o oră inadecvată îi sună cineva la ușă, iar după ce i se răspunde, cel care acționează soneria, dispare), la silogism, prin abordarea, în context, a unei probleme false, dar care, pentru cei de față, devine subiect capital: dacă sunetul soneriei anunță sau nu prezența unei persoane. Suspansul se rezolvă printr-o răsturnare de situație: pompierul, cel care a sunat la ușă, totuși căuta pe cineva acolo, la familia Smith, pe Mary, pe iubita lui, un fel de fată în casă, precum Safta din Conu Leonida față cu reacțiunea. Extazul aproape istericos al celorlalți, la vederea unei demonstrații de iubire între cei doi (care se îmbrățișează), se reflectă în solicitările care i se vor tot aduce pompierului de a nara diverse întâmplări din sfera lui de activitate. Calambururile atestă existența unui concurs al reacțiilor – care dintre ei imită verosimil cântecul păsărilor, un vorbit care a dat în ciripit și despre care nu se mai crede că încetează: „DOMNUL MARTIN: Bizar, bazon, bizon!

DOMNUL SMITH: A, e, i, o, u, a, e, i, o, u, a, e, i, o, u, i!

DOMNUL MARTIN: B, c, d, f, g, 1, m, n, p, r, s, t, v, w, x, z!”.

Finalul reactivează contextul inițial, dar cu soții Martin în prim-plan, semn al asemănării culturale dintre cele două cupluri: „Cuvintele încetează brusc. Din nou lumină. Domnul şi Doamna Martin stau așezați la fel ca soții Smith la începutul piesei. Piesa reîncepe cu soții Martin, care rostesc exact replicile soților Smith din prima scenă, în vreme ce cortina coboară încet”.

2 comentarii la „Cântăreața cheală de Eugen Ionescu. Articol* de Dan Ionescu

  1. De la un timp. intreaga viata fu-nvatata chiar pe dinafara.
    Nu mai era nimic de inventat.
    Culcat, sculat, spalat, si imbracat.
    si conversat.
    cat nu ramai in pielea goala.
    si ce era cel mai frumos si-adevarat
    era ca nimeni n-a ramas insingurat.

    in plus, ce sanatate! epocala!
    pe scena asta care s-a turnat!
    o Viata-ntreaga – Cantareata Cheala – a dat Scoala!
    si …
    la Apus…
    ea,
    doar…
    s-a repetat…

    Tot mai grabit!
    si dezarticulat!

    Greu e sa tii si Lume – si Stelara –
    In ritmul ei – ilustru –
    consacrat!

    Curat!

    ( Contestatii Consacrati )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.