Bianca-Paula Șerban: Kazuo Ishiguro. Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg. Cronică de carte

Kazuo Ishiguro

Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg.

        Înainte de a i se decerna în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură și chiar înainte să se dedice scrisului, Kazuo Ishiguro, scriitor britanic de origine japoneză, își dorea să devină muzician. Astfel, pianul și chitara i-au cunoscut mult mai devreme talentul cu care mâinile sale au fost înzestrate. Atmosfera muzicală conturată în acest volum nu este întâmplătoare. Ishiguro îi oferă cititorului prilejul de a explora delicatețea și simplitatea muzicală expusă prin intermediul personajelor sale, similare stelelor care se află, fie pe punctul de a apune, fie pe punctul de a renaște, devenind interpreți al unui întreg concert simfonic unde nu ating note muzicale, ci o „singură notă umană cât se poate de autentică”. Această notă umană este expusă consecințelor pe care melancolia  le are asupra efemerității implacabile care este timpul.

Continuă să citești

Nu e nebun cine vrea – introducere în psihanaliza lacaniană, teoria și clinica psihozelor. Recenzor: Elena Atomei

Jacques Lacan a fost un psihiatru francez care l-a tradus pe Freud într-o actualitate din care acesta începea să dispară tot mai mult sub valul „egopsihologizării psihanalizei”, al radicalizării strategiilor statistice și al schemelor comportamentale care au început să devină noul ideal în vogă. Astfel, Lacan a încercat o întoarcere la Freud și, păstrând ideea că ființa umană nu are instincte, ci pulsiuni, acesta încearcă o traducere actualizată (bazată pe experiența clinică și analiza subiecților nevrozați sau psihotici) prin care sugerează inexistența raportului sexual la ființa umană.

Continuă să citești

Irina Lucia Mihalca – Fata din vis. Cuvânt înainte, de Gheorghe APETROAE

       IRINA LUCIA MIHALCA  – FATA DIN VIS

CUVÂNT ÎNAINTE:

        Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a  postmodernismului literar,  Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac.

Continuă să citești

Ionel Bota: Irina Lucia Mihalca – Poezia. Recenzie

Irina Lucia Mihalca – Poezia

Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice.

Continuă să citești

Dan Ionescu: Raportul poetului cu sine*

*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 1 / 2019

Pentru a cunoaște omul, care mai mult e o metaforă pentru mister, e nevoie de a acționa precum Alexandru cel Mare în fața nodului gordian, cu determinare. Ianuarie – Raul Iordăchiță, în disperarea de a desluși odată ființa umană, începe să o descrie în ansamblu, tocmai pentru a se pune la adăpost în cazul în care demersul nu-i reușește, iar cea mai recentă carte a lui, Omul gordian (Editura Junimea, 2018) – cu o prezentare de Ioan Holban, este un fel de oglindă a propriilor estimări asupra variantelor de evadare din limitele propriului corp: „Omul e nod gordian, / vezi bine că e nod gordian. / Ia seama numai la acizii nucleici; / ia seama la gândurile lui dintr-o zi, dintr-un an, / dintr-o viață” (Omul gordian).

Continuă să citești

Dan Ionescu: Concepte în diacronie. Comunicare prezentată la Zilele editurii și revistei „Scrisul Românesc”

Literatura română a început să se constituie pe seama ideii că suntem descendenți ai romanilor. Această mândrie a fost transmisă din generație în generație, prin cultură (orală și scrisă). Alte concepte fundamentale, care au reprezentat imbolduri de creație, sunt: latinitatea limbii române și continuitatea poporului român în Dacia. Când au fost puse în circulație, aceste idei ne-au regăsit cumva dezbinați, trăitori în trei state diferite, iar obiectivul nostru a devenit major, unirea într-un singur stat, fapt realizat deplin la 1 Decembrie 1918. Este de subliniat, de asemenea, efortul marilor domnitori, iubitori de țară și de neam, care prin sacrificiul și politica lor, au perpetuat, pe lângă aceste mari idei, și credința strămoșească, ortodoxă, prin ridicarea de mănăstiri și de biserici. Cât de greu a fost de exemplu rolul lui Mihai Viteazul: într-o epocă în care, din cauza lipsei mijloacelor de comunicare, era aproape imposibil să convingi oamenii să lupte, chiar să-și dea viața pentru a se uni cu alții, de aceeași seminție și vorbitori ai aceleiași limbi, risipiți peste munți, el a reușit să înfăptuiască Unirea, s-o consfințească într-un document fără de care s-ar fi crezut poate că o asemenea fuziune, sub cele trei raporturi, militar, politic și religios, este imposibilă și aproape injustă (dacă nu se mai realizase niciodată); fără actul pecetluit de Mihai Viteazul, fără ambiția lui de a-și recupera țara de la străini, federalizarea poate ne-ar fi părut și astăzi firească, dacă, desigur, nu s-ar mai fi ridicat altcineva în istorie să procedeze la fel ca marele domnitor.

Continuă să citești

Jurnalul ca oglindă. Cronică literară*, de Dan Ionescu

Cronică literară*, apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8 – 2018

Subiectul Hasdeu este actual. De exemplu, Stancu Ilin a publicat, în anul 2017, lucrarea Bogdan Petriceicu Hasdeu, scriitorul (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017, 230 p.), iar la Câmpina, în fiecare vară, pe 2 iulie, se organizează colocviul internațional Zilele Iuliilor

Continuă să citești

Ștefan Augustin Doinaș – readus în actualitate. Cronică literară*, de Dan Ionescu

Cronică* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8  / 2018

La origine teză de doctorat, lucrarea Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, de George Vulturescu, însoțită de o prezentare a criticului și istoricului literar, Cornel Ungureanu, are trei capitole, o Addenda și Anexe: Conjurația „Jocului privilegiat” și tiparele eterne, Poetica lui Ștefan Augustin Doinaș, Nupțiile fragmentului și Addenda. Primul dintre ele face o trecere în revistă a principalelor aspecte care diferențiază opera lui Ștefan Augustin Doinaș de lirica modernistă. Astfel, George Vulturescu observă: „sensul mirării e pierdut la Ștefan Augustin Doinaș; încolțirea semințelor nu e o repetare o re-naștere, ci o copie secundă” sau: „Toate elementele câmpiei țes o orizontalitate care îi este definitorie, ca spațiu ontic, poeziei sale”.

Continuă să citești

Drumul către devenire. Cronică*, de Dan Ionescu

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2018

Dacă Marcel Proust redescoperea imagini ale timpului trecut, datorită unui produs de patiserie, care-i amintea de bucuria pe care o trăia, în copilărie, mâncând madlenele pregătite în casă de bunica paternă, Nicolae Pârvulescu, dedublat în Viorel Roșianu, protagonistul romanului Academie agramată (editura Autograf MJM, Craiova, 2017), abandonează, din cauza soneriei telefonului, mediul urban și revine acasă, la părinți, în satul Stăncești. Telefonul este un simbol al comunicării, dar de această dată, cu un „zbârnâit strident”, recuplează eul narator la o realitate asemenea celei din Întâmplări din irealitatea imediată, de M. Blecher, căreia vrea să-i scape, în favoarea alteia relaxante, distinct rustice. Primul impuls este de a rememora, cât se poate de amănunțit, tot „ce făcusem și ce zisesem în timpul mesei de la care mă ridicasem cu câteva minute înainte de miezul nopții”; al doilea, de a pune lucrurile la punct, iar pentru aceasta, preschimbă mediul. Starea de mahmureală, de care fusese cuprins în seara precedentă, este văzută drept un corp străin de care, printr-un gest comic, se asigură, încă o dată, că a scăpat: Am deschis ochii fără nicio tragere de inimă și, văzându-l pe Marian Simionescu preocupat să așeze bine receptorul în furcă, mi-am scuturat capul de câteva ori până m-am convins că nu mai rămăsese niciun pic de mahmureală în el, am sărit din pat și l-am întrebat străduindu-mă să nu-mi trădez spaima: – Ce se petrece aici, Mariane?” (p. 5).

Continuă să citești

Viața de rezervă. Recenzie*, de Dan Ionescu

Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2018

Pentru poetul Ion Cristofor, modalitatea principală de a învăța să treacă peste greutăți a reprezentat-o școala: „Din pierdere în pierdere / Am mers cu ghiozdanul plin de pietre / La școala cea dură a vieții” (Până la ultima stea, p. 5); până și încercarea de a scăpa de motivele diverse ale plânsului nu l-a împins decât până la „Insula Durerii”. Clipele de fericire i-au fost aduse de dragoste, mult mai târziu. Numai armonia traiului cu femeia a configurat o direcție în viață: „împreună am mers / Ca pe un nou continent / Din îndoială în îndoială / Din lacrimă și din suspin / Până la steaua bucuriei / Ivită din senin” (p. 5). Acest poem, care deschide volumul în ediție bilingvă, spaniolă – română, Vida de reserva / Viața de rezervă (Ed. Napoca Star, 2018), traducerea în spaniolă aparținând lui Pere Besso, ilustrează maxima latinească: per aspera, ad astra. Până la momentul cunoașterii adevăratei iubiri, singurul peisaj remarcat de poetul, aflat sub imperiul de suferință al vieții, a fost teluric. În Odă în metru antic, Mihai Eminescu, dimpotrivă, a proslăvit „steaua singurătății”, la a cărei contemplare a ajuns datorită impresiilor de nemurire, insuflate de vârstă.

Continuă să citești