Reiau lucrul la Prefața despre Urmuz și alții (o carte căreia încă nu i-am găsit un titlu definitiv). Pentru că nu am scris prefața, nu am putut da manuscrisul editurii, manuscris promis, pe care îl credeam gata încă din vară.
În starea de urgență, în martie, îmi propusesem să scriu câte o pagină pe zi: uneori scriam mai mult de două, alteori, niciuna și nu înțeleg nici astăzi de unde venea această discrepanță în ritmul meu.
Nu găsesc nicăieri criterii clare ale absurdului, curent literar în vogă… În consecință, selecționez opinii despre absurd ale autorilor asupra cărora m-am oprit. Am regăsit materialul despre Iona de M. Sorescu – mă gândesc în ce măsură această piesă e integrabilă în absurd. Între timp, se apropie ora să plec… Încerc să mai profit de soare. Mă voi duce în curte.
Pe o analiză de text la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, îmi dau seama că protagonistul vrea să devină un personaj smart, un individ compus din butoane: când i se face dor să fie fericit, apasă pe buton și euforia vine de la sine, din interior, fără a fi motivată extern, când vrea să asimileze mai mult, de asemenea, acționează alt buton, care trimite impulsuri materiei cenușii, animând-o ș.a.m.d.
Dacă vreun desenator de benzi ar fi fost atent, ar fi inventat un super-erou precum Omul-Păianjen sau Batman. Stan Lee însuși (dacă părinții nu i-ar fi emigrat în America) poate ar fi reușit să realizeze un prototip de om singular, pornind de la lamentația de sine a adolescentului miop (căruia-i lipsea înzestrarea mecanică / electronică a eroilor de celuloid).