Dan Ionescu: Oameni supt vremi

http://blog.revistaderecenzii.com/

În 1990, fiind în armată la Severin, am împrumutat, de la biblioteca unității militare, două cărți, Poeme de Hölderlin și Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca. Prima mi-a rămas în suflet cu dorul acela de călătorie cu trăsura, trăit de marele poet romantic. Versurile îmi inspiraseră o asemenea stare, încât, în biroul comandantului, unde-mi petreceam după-amiezile singur (eram furier – băteam la mașină toate actele și după ora 16,00, citeam în liniște), mă uitam la o raniță plină de mere și numai drumuri de munte visam. Totuși, în urmă, după lăsarea la vatră, nu mi s-a întâmplat niciodată să iau sacul de drumeție în spinare și să urc nu știu ce vârf…

Era o asemenea diferență între atmosfera celor două cărți, încât nu-mi dau seama cum le parcurgeam! Veacul lui Hölderlin era plin de liniște, orice eveniment avea un miez de dragoste, ca mărul din care mușcam în acel birou.

Atmosfera mijlocului de secol trecut, așa cum transpare în cartea lui Virgil Ierunca, aproape m-a șocat. Nu-mi venea să cred că s-au putut întâmpla astfel de fapte antiumane într-un sistem de stat, fie penitenciar, fie lagăr.

Stăteam ce stăteam și-mi revenea în minte scena cu bietul preot care era băgat cu capul în hârdăul cu mizerii, de către torționarul Țurcanu. Preotul ajunsese el însuși, numai văzându-l pe torționar, să se auto-pedepsească astfel. Satisfacția mea ca lector a venit abia la sfârșitul cărții: torționarul a fost condamnat și executat pentru rele tratamente aplicate deținuților politici. Deseori, am navigat pe net, luând urma lui Țurcanu, eram curios să văd ce viață a avut.

Acum câțiva ani, la televizor s-a prezentat un reportaj cu supraviețuitorii acestui calvar îndurat în sălbaticii ani cincizeci ai secolului trecut. Preotul respectiv încă trăia și vorbea în fața camerei de filmat.

Ce putere va fi având să-și continue viața după sentința nedreaptă, după acea umilință despre care orice victimă, într-o situație asemănătoare, nu poate vorbi nimănui, nu are cum, pentru că nu pare nimic brav în eventuala relatare, nu iese cu nimic în evidență. Îndurarea însăși a acestui calvar gratuit, prin menținerea minții întregi, este un act de eroism care ar fi trebuit recunoscut de către oficialitățile postdecembriste.

Altui preot i s-a smuls barba, după care i-au pus oțet.

De asemenea, am meditat asupra șanselor de supraviețuire ale celor care erau obligați să înghită praf de ciment, după care să bea apă.

Mie mi s-a întâmplat să stau de vorbă, după Revoluție, cu doi foști deținuți politici. Unul dintre ei, Mihai Andronescu, a fost militar în garda de onoare a Regelui Mihai; la anchetă, l-au întrebat de ce a fost ales să facă parte din garda regală, care a fost criteriul: „Eram înalt și frumos! De aia” – ar fi răspuns interlocutorul meu, supus la o umilință extremă: legat cu mâinile și cu picioarele pe o bară orizontală, suspendată de doi pari, era bătut, în zona intimă, de către o… femeie. Susținea că, dintre cele mai crunte suplicii, i se părea acesta: după ce erau înfometați, primeau pește sărat, iar apă li se dădea numai dacă semnau diferite declarații. „Și pe mama și pe tata eram în stare să-i vând, pentru o gură de apă” (adăuga Mihai Andronescu).

Al doilea fost deținut politic (cu care am vorbit) a fost un preot dintr-un sat. La o pomenire, a vrut să mă cunoască. În treacăt, fiindcă se ferea să nu fie auzit și interpretat eronat de către ceilalți, mi-a mărturisit că a fost în aceeași celulă cu Lucian Blaga. Evident, eram atât de curios să întreb despre primul poet al versului liber (fără rimă) pe care l-am citit: „Cum era?”. „Ca un sfânt: alb, luminos, blând”. Atât mi-a spus. Nici eu nu l-am mai descusut, simțindu-l că vrea să se întoarcă în prezent. I-am respectat starea, dar, pe durata mesei (pomană cu bucate specifice), eram în comunicare nevăzută cu el, parcă ne vorbeam despre momentul unic pe care l-a trăit, îl admiram eu însumi pentru providență și pentru importanța pe care el însuși a știut să o atribuie acelei totuși bizarei conviețuiri.

P.S.

Mihai Andronescu a devenit Cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. Și el și preotul au murit de ani buni, la o vârstă înaintată.

Din aceeași categorie cu Fenomenul Pitești, am mai citit, între altele, Pe muntele Ebal de Teohar Mihadaș, Sfârșitul inocenței de Stephen Koch și Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. Cărțile românilor mi s-au părut peste acelea semnate de către arhicunoscutul scriitor rus.

M-au durut pasajele lui Teohar Mihadaș despre Ion Dobre (Nichifor Crainic) și nu aș fi vrut să le întâlnesc nicăieri…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.