Dan Ionescu: Pașaportul

Grădina, azi

http://blog.revistaderecenzii.com/

O tânără (de șaisprezece ani) îmi spune cu amărăciune că, până acum, nu a fost nicăieri în străinătate, având atitudinea de a fi pierdut ceva…

Astfel, mi-am adus aminte de prima mea ieșire în străinătate. Curioasă, fata mă întreabă:

„-Unde?”.

„-În Bulgaria și atunci, într-un proiect oficial, dar de la acel an înainte, mi-am petrecut fiecare vacanță numai în străinătate”. Evident, întrebările au răsărit în sală (unde mi-a plăcut mie cel mai mult etc.). Le-am promis că voi scrie ceva pe tema aceasta. Pretextul mi-l dă o emisiune tv. despre etnicii bulgari: îmbrăcate în haine populare (haine vechi de o sută – două sute de ani), câteva femei pregătesc, în fața camerelor de filmat, o plăcintă „încrețită”.

În 1990, am intrat în posesia unui pașaport (semăna cu livretul militar – doar ce terminasem armata) și-l pusesem într-un raft, în bibliotecă. Visam numai țări exotice. Pașaportul era valabil cinci ani (care au trecut ca focul și eu nici marea noastră nu o văzusem – pentru prima dată m-am bucurat de valuri, în august 1996. Făceam comparație între mine și Eminescu – el însuși ajunsese pe litoral destul de târziu, după ce scrisese Mai am un singur dor). Între timp, trecusem la al doilea (pașaport, era să nimeresc și acum, în scriitură, „livret”, din cauza asemănării dintre cele două documente ale unui cetățean atât de înregimentat în propria-i țară, ca fulgul în frig), cu aceeași frenezie, că mă voi răzbuna pe vremea de stagnare, cu excursii fulminante etc., dar nu s-a împlinit nimic din proiecția mea onirică.

În 2008, am fost cooptat, pe ultima sută metri, într-un proiect (în Bulgaria, după cum am menționat mai sus).

La Vidin, erau grupuri din toată lumea (angrenați în acel proiect cultural). Cea mai bună comunicare am avut-o cu norvegienii (din păcate, aceștia au plecat a doua zi, după ce am ajuns noi). La masa festivă, am deschis o discuție despre destin, pentru că este o problemă care preocupă multă lume. Între ei, se afla un profesor de religie din Trondheim care mi-a făcut cadou o insignă în culorile clubului Rosenborg, echipă al cărei suporter era.

Optica mea este următoarea: existența destinului anulează pe aceea a Judecății de Apoi. Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi? Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate. Am subscris parțial la această idee – meditasem și eu cândva similar – și am reprezentat-o astfel, că este posibil ca omul să fie liber să-și aleagă drumul în viață, dar, odată ce a intrat pe acea stradă, va fi obligat să-i îndure atmosfera, nivelul de civilizație etc. – pentru o asemene alegere poate va fi judecat, pentru că el (omul în general) stătea într-un cerc din care o putea zbughi oriunde și în funcție de înclinația firii lui, de cultura pe care a asimilat-o, se duce pe o cărare, a binelui sau a răului (bine / rău ca valori morale).

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.