În așteptarea certitudinii

ÎN AŞTEPTAREA CERTITUDINII

 de Liviu Florian Jianu

Ce vrea să ne spună, în esenţă, Ştefan Doru Dăncuş, în Bocitorii? (Bocitorii. Aşteptătorul, Editura Singur – Târgovişte)

Că omenirea a devenit o turmă bocitoare.

Dacă vine lupul, boceşte. Dacă este război în Gaza, boceşte. Dacă este război în Irak, sau Iran, sau Coreea de Nord, sau Iugoslavia, sau Balcani, sau al III-lea război mondial, boceşte. Dacă este criză mondială, boceşte. Dacă numărul de avorturi întrece de două ori numărul naşterilor, boceşte. Dacă dincolo de ban nu mai contează nimic, boceşte. Dacă asomizează porcul, boceşte. Dacă i se interzice să-şi vândă brânza, vinul, ori carnea, neambalate, boceşte. Dacă vine cancerul de col uterin, aviara, tuberculoza, războiul, sau apocalipsa, boceşte. Dacă nu are de mâncare, loc de muncă, căldură, ori răcoare, apă, sau băutură, boceşte. Dacă animalele, şi omul sunt marcate cu cipuri de identificare, boceşte. Dacă Universul va sfârşi prin marea îngheţare, sau marea implozie, boceşte. Dacă nu mai sunt petrol, apă, sau resurse,  boceşte. Dacă Dumnezeu nu există, boceşte. Dacă există, boceşte. Dacă o covârşesc drogurile, prostituţia, afacerile cu carne de turmă, ori arme, boceşte.

Pe lume nu mai exista luptă împotriva răului. Nici răul, poate.Doar bocitori ai binelui.

Ce vrea să ne spună, în esenţă, Ştefan Doru Dăncuş, în “Aşteptătorul”?

Că el, Ştefan Doru Dăncuş, a obosit. Să lupte cu toţi. Şi cu sine. Pentru toată lumea.  Că este şi el, un om, doar. Care are nevoie de ocrotire. De o mângâiere. De o alinare. Şi atunci, dincolo de microscopicele  lui victorii în lupta cu Hidra, Aşteaptă. Şi  aşteaptă. Să vină apocalipsa. Să îşi ia fiecare recompensa. Sau pedeapsa. Cumpănită de Dumnezeul şi omul care a împărţit totul. Învăţătura, Cuvântul, Viaţa, Calea, Adevărul,  chinul, sângele, şi trupul. Ca să vedem pentru ce a fost creat omul. Nu pentru apocalipsa alienării. Nici pentru triumful dictaturii. Fie ea şi a libertăţii şi democraţiei.

Între bocitorii şi aşteptătorul, Dăncuş iubeşte viaţa. Femeia. Oamenii. Chiar şi atunci când sunt vicioşi. Când îi vând speranţele. Când îl înşeală. Iubirea poate fi palpată în scurte proze, sau poeme în proză de o hipersensibilitate, emoţie, şi încredere, oarbe. Între bocitori şi aşteptători, este atâta lumină oarbă. Atâta sămânţă de bine, călcată de rinoceri, sub copite.

Am citit cartea pe nerăsuflate. Risc să spun că este de o frumuseţe mizerabilă. Frumuseţea vietii noastre ratate. Mizeria vieţii noastre reuşite. Un judecător nebun de maculată iubire a adus pe lume o oglindă în care porcii se văd îngeri care  se admiră unii pe alţii. Sau fiecare, pe sine. Şi pentru sine.

Nu ne priveşte. Noi suntem oameni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *