Recent, prin Europa. Jurnal de călătorie. În Köln

Art’otel Cologne din Köln

Dan Ionescu: Jurnal de călătorie

I.

La ieșirea din Viena, am recunoscut, de la volan, locurile pe care le-am bătut la pas acum patru ani (voiam să obosim pe străzile celei mai liniștite capitale din lume).

Cumva, am lăsat Viena în urmă. Mi-am aruncat ochii în dreapta autostrăzii, de unde răsăreau din colțuri de natură stranie, castele și vile.

Am deschis o discuție haioasă cu fiul meu (care conducea) despre Emi O., un amic extrem de liber la gură, cum am fost cu el, cu Emi, anul trecut, la mai multe reprezentanțe auto, pentru teste driver. La Ford, aveam emoții să nu izbucnească, supărat de ceva de acolo, în invective sau în limbaj de argou, dar s-a stăpânit. Așa am crezut. Când să plecăm, iritat de ideea că mașinile nu au în pachetul standard si roată de rezervă, Emi îi explica domnișoarei că el a mers nu știu unde și „al dracu cui, pleosc! a făcut gaură în roată”. În locul interjecției, el a rostit altceva. Curcanii nu au mărgele atât de roșii, pe cât s-au îmbujorat obrajii fetei.

Am narat și altă secvență, tot cu același personaj în prim-plan. În vizită la Rozalia, vara lui, despre a cărei fiică întreabă.

-Este cu Bobo (prietenul fetei), sus, în casă.

-Citesc cărți sau fac rezumate?

-Îu! Ce vorbă-i aia! Pentru că Emi rostise vorba aceea dreaptă, din propriu-i vocabular.

-Vară-mea, ce spuneai tu despre fetele altor case? Că fata ta va sta cu prietenul în intimitate, numai prin cununie etc. Nu ești fățarnică?

-Îu! Îu! se agita vara lui. „Intimitate” e cuvântul meu, nu al lui Emi și în vorbele lui își aflau originea văicărelile Rozaliei.

Am râs cu Teodor, fiul meu, până am parcurs mai bine de o sută de kilometri.

Am oprit într-o parcare, amenajată la vreo cincizeci de metri de autostradă, pentru a schimba locurile: eu să devin șofer, iar Teodor, regizor. Mi-am dat seama că el pregătea un film, când, iar pe autostradă fiind, eu i-am spus ceva (după o lungă perioadă de liniște. Doar muzica de fond de pe youtube se auzea).

-Tocmai acum ai vorbit, când încheiam filmul! mi-a replicat el (dezamăgit).

Nu există vamă între Austria și Germania, numai o pancartă care menționează că am trecut în altă țară.

Am avut o problemă (să-i spun astfel). Trecusem mașina pe pilot automat. Eram pe banda a treia. Din dreapta, de pe prima bandă, am observat o mașină intrând fără să semnalizeze și fără să se asigure pe banda a doua. M-am gândit că șoferul de pe banda a doua nu o avea atâta minte, încât să intre „peste mine” (subit, în fața mea), dar a avut. Manevram volanul ca în filme. Secundele de pericol se dilatau, mi se părea o infinitate momentul. Copilul a strigat la mine să trag dreapta de volan, chiar a intervenit el și a îndreptat mașina:

-Hai după el! m-a îndemnat.

-Dar care el? am rostit și eu, la fel de îndârjit. Individul accelerase, dispărând.

Am parcat în dreapta, într-un loc de refugiu. Am cercetat mașina, sub imperiul șocului. Zgomotul produs la călcarea benzii albe de margine (cea dinspre parapet) ne derutase, pentru că ar fi fost similar celui de impact… În sfârșit, bine că am evitat.

La primul McDonalds, am băut cafea (eu) și am ronțăit cartofi prăjiți, am luat și Pepsi. Am stat la terasă. În Germania, era destul de răcoare: 19 grade. Între timp, a parcat un Opel, din care au coborât doi tineri cu o fetiță. Erau bulgari. La o măsuță mai încolo, doi bătrânei autohtoni, un el și o ea, vorbeau în liniște. Probabil, ca două jucării stricate s-ar fi mișcat, dacă s-ar fi ridicat (Minulescu). Indiferent de nație, timpul nu iartă pe nimeni – mi-am spus eu, care tot mai mult încerc să opresc timpul și nu reușesc. Sunt ca Faust. Îi spun clipei să stea și ea sare unde vrea. De ziua mea, în aprilie, m-a sunat amicul meu, Vali Onescu:

-Ți s-a întâmplat și ție să împlinești cincizeci de ani? Nu-mi vine să cred!

-Da, nici mie nu-mi vine să cred. Mereu m-am considerat tânăr, cum de fapt și eram, iar de azi, încep să-mi dau seama că nu voi putea accepta bătrânețea, pentru că îmi ia tot. Nu suport firele albe care mi-au apărut. Slavă Domnului că nu sunt multe! Bunicul meu patern mi se plângea, deși râdea blând, oarecum neputincios, ca orice om prins în menghina cosmosului (care ne târăște fără să ne spună ceva): „Nu am ce să fac. Nu scap de bătrânețe. Bătrânețe, haine grele!”. Și atunci, îmi povestea despre anii tinereții lui, despre Bucureștiul interbelic (din 1945, de când a fost lăsat la vatră, nu a mai revăzut Bucureștiul niciodată), despre colonelul căruia îi era aghiotant. Am înregistrat convorbirea pe un telefon mai vechi și nu știu dacă o mai pot recupera.

II.

-Nemții nu au probleme cu discriminarea. Ai văzut câte femei în vârstă vindeau la tejghea? Două dintre ele aveau părul alb. La noi, la Mc, nu am văzut nicio matură, decât tinere angajate – discutam cu fiu-meu.

Fiindcă nu aveam ce face (trecusem iar pe scaunul din dreapta), am început să mă uit în mașinile pe care le depășeam. Din zece mașini, opt erau pilotate de femei:

-„O duduie!”, remarcam, „o domnișoară”, „o doamnă”. Erau extrem de relaxate, fie mestecau un măr, fie beau suc.

O Skoda ne-a depășit, după care a trecut pe prima bandă. La un interval de un sfert de oră, femeia (care o conducea) recurgea la aceeași manevră. De pe a treia bandă, trecea pe prima. De vreo șase – șapte ori s-a „încurat” așa.

Pe autostradă, erau mașini îngrijite, mărci dintre cele mai râvnite precum Tesla electric.

-Ce s-ar fi bucurat tataie-tău Mitică dacă ar fi fost cu noi!

După ce am murmurat cuvintele, am tăcut. Și eu și copilul. Am fost sigur că Teodor s-a gândit la Cleanov, acolo unde a petrecut vacanțe de aur. Nu e dată să urc scările interioare ale casei și să nu-mi imaginez, întrezărind biciușca pe-o treaptă, ceva ce mi-au povestit ai mei.

Biciușca năzdrăvană

Taică-meu îl lua pe Teodor peste tot cu el. Să fi avut copilul vreo patru – cinci ani (nu contează, dar așa pentru a înțelege raportul, contextul)… În luncă, pe seară, se pregăteau să mulgă oile și caprele (de care se ocupa nea Sandu, un prieten vechi de-al tatei). Copilul mâna ușor cu o joardă câte o capră sau câte o oaie, la muls. Nea Sandu a ridicat vocea (nu-i convenise ritmul). În schimb, a primit o biciușcă pe spinare, de la copil. Fiindcă fusese lovit cam tare (îmi repovesti maică-mea acum, în telefon), omul a și tulit-o acasă, negru de supărare. La întoarcerea în sat, i-a văzut:

-Mă, ăla e? (se referea la fiu-meu). Ia, stai, mă! se revolta bătrânul Sandu în glumă…

Matei călare (cu taică-meu ținând de cal), în luncă

III.

În parcarea unui peco…

Dintr-o Skoda, a coborât o doamnă extrem de degajată. A deschis ușa din spate a mașinii, de unde, la un ordin scurt, a sărit o potaie. Tot la ordin, potaia a așteptat-o cuminte, chiar în stânga, lângă mine… Nu știu unde s-au dus, pentru că am încetat să mă mai uit. Au revenit însă repede. Patrupedul a intrat în mașină, doamna (în blugi și în tricou albastru) a desfăcut un pachet de mâncare, căruia i-a aruncat ambalajul oriunde o fi, lângă portieră, i-a mestecat conținutul și a plecat. Femeia își trăia cu nepăsare viața și a punctat.

IV.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.