http://blog.revistaderecenzii.com/
Când mă uitam la desenele animate cu Pinocchio, eram la vârsta de a crede sau nu că nasul îți poate crește, pentru că minți. De aceea, dacă mama, fixându-mă cu privirea, mă întreba, când i se părea ei că nu spun adevărul unei fapte: „Să-ți crească nasul?”, eram în dubiu – să recunosc sau nu ceea ce aș fi comis. Îmi era teamă de consecință, întrucât aș fi pățit-o pe pielea mea (pe nasul meu). Așteptam să treacă zile de la moment, îmi verificam nasul, pentru a ști pe viitor dacă mai însăilez sau nu vreo minciună, însă nici atunci nu eram prea sigur că s-a definitivat consecința – mă gândeam că poate dura mai mult decât aș fi estimat eu sau că m-o fi iertat Dumnezeu, de data aceea. Dar cum evenimentele se rostogoleau în cascadă, ajunsesem să urăsc ideea, inițiată de serial, că există o pedeapsă vizibilă pentru orice falsitate, pe o întâmplare nevinovată în care aș fi fost angrenat ca puști.
Continuă să citești
