Am avut prilejul sã mă  aflu în Canada  de mai multe ori, timp în care am desfăşurat un program de cunoaştere pe o arie cuprinsã între Niagara, Toronto si Ottawa, cu staţionãri mai îndelungate la Kitchener-Waterloo şi Toronto-Mississauga. Pretutindeni am întâlnit români sau am auzit vorbindu-se despre ei, dar unele momente si locuri m-au impresionat în mod deosebit. 

La Biserica Ortodoxã „Sfântul Ioan Botezãtorul” din Kitchener, unde oficiază părintele paroh Dumitru Ichim – căruia i-am oferit una din cărţile mele şi care mi-a dăruit cu toatã mărinimia cartea de versuri a domniei sale „Floarea fântânilor pierdute”– am aflat cã in zilele de sărbătoare vin aici mulţime de români, uneori şi din SUA, ca sã se adape la izvorul credinţei străbune. M-a uimit  cum, după terminarea slujbei, românii se constituiau în grupuri care adesea se întrepătrundeau sau se destrămau formându-se altele, schimbau impresii, exprimau opinii, nelipsind ştirile din ţarã. Într-un asemenea grup, prin discuţii şi ajutat de prietenul Ciucă Nicolae, m-am apropiat mai mult de Victor Câmpeanu (Kampian), fermier din zonă şi epitrop al bisericii, stabilit în Canada din 1966 şi urmat de părinţi în 1986. Văzându-mă interesat de modul cum arată o fermã, m-a invitat acasă, invitaţie pentru care îi mulţumesc şi pe aceasta cale.        

Am ajuns în după-amiaza aceleiaşi zile. Ferma d-lui Câmpeanu era una dintre cele mici; avea doar 41 de hectare, din care aproape douã ocupate cu construcţiile. In hangar am văzut cinci tractoare de capacităţi diferite, combine de recoltat grâu, porumb, floarea soarelui s.a., alături de acesta crescătorie de porci, de păsări, un siloz pentru porumbi. Toată munca este realizatã doar de cei patru membri ai familiei, beneficiind de o mecanizare specifică. Recoltatul porumbului, de exemplu, presupune că la sfârşitul zilei de lucru pe suprafaţa recoltatã rămâne doar ogorul, pentru cã combina a separat boabele, camionul le-a transport aşa cum m-a lămurit că începând cu acest an l-a dat pe-al sãu în arendã, fiindcă a ajuns la o vârstã când îi ajunge cât a agonisit, iar tatăl său care în toamnã  arase întreaga suprafaţã, „sărind de pe un tractor pe altul, în funcţie de natura solului”, este la o vârstã (84 de ani) când îi trebuie mai multã odihnã. Familia se va mulţumi cu îngrăşarea unor loturi de pãsări, pe care le preia de la alt fermier, câştigând cam 20000$ pe serie. Ferma mai avea în dotare un autocamion mare, o camionetã, la care trebuie sã adăugăm autoturismele fiecăruia.         

Întrebând cât timp i-a trebuit fermierului ca să realizeze ceea ce era în fermă, după o scurtã chibzuială am primit răspunsul: noua ani, timp în care au fost achitate şi toate creditele iniţiale. Am mai aflat cã un fermier nu poate produce şi scoate pe piaţã orice ar vrea el, ci numai acele bunuri pentru care a dobândit iniţial o licenţã, iar aceasta se obţine prin absolvirea cu bune rezultate a unui curs specific.

Cum împrejmuire nu are niciun fermier, la plecare, înainte de a trece pe asfaltul şoselei, am observat trei cisterne de dimensiuni diferite. Am aflat cã una conţinea benzinã, cea mijlocie motorinã pentru tractoare şi cea mai micã, compartimentatã, uleiuri. Văzându-le la „margine de drum” am întrebat dacã nu le este teamã cã cineva ar putea sã fure. Fermierul s-a gândit puţin, timp în care, probabil, cugetul  sãu a străbătut Balcanii, după care, cu un zâmbet discret în colţul gurii, mi-a răspuns amabil: ”De când sunt aici, nu mi s-a întâmplat”. Plasamentul acestora la margine de drum e cerut de operativitatea alimentării de către mașinile-cisternă, care pot veni noaptea sau când nimeni nu se află în gospodărie.

Casa Familiei Câmpeanu era de un tip mai vechi, dar cu atât mai frumoasã, frumoase fiind de fapt toate casele în Canada; dispunea de întregul confort, fără nici o deosebire faţă de o locuinţă din oraş. Ba chiar depăşea multe. Am rămas impresionat nu numai de bunăstarea de care se bucurã aceastã familie şi de ataşamentul ei faţã de societatea canadianã, ci mai ales de primirea făcutã, de bunăvoinţa, acurateţea şi, uneori, bucuria cu care Familia Câmpeanu, în special sfătosul bătrân, ne-au relatat o serie de fapte, presărate adesea cu trăiri sentimentale, făcând ca despărţirea sã devină anevoioasã. Surpriza mare a fost cã erau români din Voivodina, dar cu rude la Lipova, Arad şi Oradea. Atunci am întrebat ce or sa facă cu romanul oferit de mine, bănuind cã nu-l vor putea citi. Bătrânul m-a liniştit: „Ceilalţi din familie nu ştiu sã scrie şi sã citească sârbeşte, dar româneşte ştim toţi” şi ca dovadã mi-au arătat un teanc de ziare de limbã românã.             

Toronto – una din marile metropole canadiene, centrul administrativ al Provinciei Ontarrio, la rândul sãu provincia cu populaţia cea mai numeroasã şi cea mai densã dintre cele zece provincii canadiene, deţinând 12 milioane din cei 30 milioane de locuitori ai Canadei pe o suprafaţă de 1076395 km2 din 9984670 km2 cât are întreaga ţarã – este un oraş cu peste trei milioane de locuitori, cu numeroase alte oraşe care gravitează în jurul sãu (exemplu, Mississauga cu 700.000 locuitori, unde există şi cel mai mare magazin de tip Mall din Canada), mare centru industrial, financiar şi cultural. Deşi în Canada marea majoritate a populaţiei preferã sã trăiască în case şi nu la bloc, Toronto are în centrul sãu câteva edificii arhitectonice gigantice – desigur, nu cu destinaţia de locuinţe -  care, împreunã cu Turnul Canadian Naţional, dau oraşului şi o dimensiune… aerianã. Cel mai impozant dintre aceşti „zgârie nori” mi s-a părut cel care se pierdea spre cerul azuriu în trepte, precum piramidele vechilor amerindieni. Alături se aflã Turnul Canadian Naţional de 552m, accesibil vizitatorilor până la înălţimea de 448m, cu un lift de mare vitezã, scara de 1700 trepte servind doar în situaţii extreme. Construit între anii 1973 şi 1976, Marele Turn – atunci cea mai înaltã construcţie de sine stătătoare din lume şi inclus între cele şapte Minuni Moderne ale Lumii – are o funcţie multiplã: de observare, nod de telecomunicaţii, punct turistic de mare interes ş.a. La baza turnului, se aflã săli de jocuri, expoziţie, cinematograf şi magazine în suprafaţă de peste 10000m2. Apoi, pe înălţime, putem face  patru popasuri, fiecare oferindu-ne câte ceva din minunăţiile canadiene, din Toronto până departe în zare.  La 342 m deja, când te uiţi în jos, blocul cu terminaţia în trepte de care vorbeam mai sus, îl priveşti de sus în jos, iar prin podeaua de sticlã – cu care este „pardosit” un sector din puntea circularã a turnului la  acest nivel -  maşinile şi puţinii pietoni par nişte furnici. La 346m se aflã un bar şi o punte de observare interioarã, iar la 351 m, Restaurant 360 oferă o imagine completã a împrejurimilor timp de 72 minute, cât îi trebuie sã facă o rotire completã în jurul axei turnului. Acelaşi local dispune de crama aflatã la cea mai mare altitudine, unde se poate alege un vin din …500 de soiuri. La 448 m, se aflã cea mai înaltã punte de observare din lume, dar, la  aceastã altitudine, deja aerul se rarefiază, ceea ce sesizează mai întâi astmaticii şi cardiacii.             Toronto mai are însã o dimensiune, cea subpământeanã, care cuprinde –dacă am înţeles corect – patru nivele în zona centralã, în timp ce garajele subterane coboară încă pe atât. În viitorul apropiat, va coborî la … subsol şi păienjenişul de autostrăzi suprapuse care străbat oraşul.             Marea metropolã dispune de numeroase parcuri şi grădini, teatre şi cinematografe, biblioteci, nenumărate muzee şi săli de expoziţie, bazine de înot, terenuri şi săli de sport, stadioane etc, unde populaţia îşi petrece util şi plăcut timpul liber. Şi din aceastã cauzã, ca şi în alte oraşe canadiene, circulaţia pietonalã este foarte redusã.             La Expoziţia Auto din Toronto se aflau expuse cele mai bune maşini din întreaga lume şi puteau fi întâlniţi oameni de afaceri şi vizitatori de pe toate meridianele globului. Surprinzător sau nu, era expus şi un tanc. Unul dintre soldaţii care îl prezentau, s-a bucurat auzind grai românesc şi a mărturisit cã, până nu demult, a fost în Afganistan, unde a cooperat cu români, pentru care a avut cuvinte de laudã.             

La Toronto, am participat la Şezătoarea Cenaclului „Observatorul”, mediată de d-l Dumitru-Puiu Popescu, punctul culminant al şederii mele în Canada. Am fost de-a dreptul copleşit de personalitatea unor oameni care au ieşit în prim-plan. În primul rând, neobositul  şi plin de râvna muncii pe care o face, organizatorul şi moderatorul Dumitru-Puiu Popescu, apoi eruditul Stelian I. Constantin, tenacele cu spiritul sãu vulcanic Emanuel Tânjalã, venit din Los Angeles, Sfinţia sa  prof. dr. Cezar Vasiliu, (fost profesor al mitropolitului Moldovei, Înalt-prea Sfinţia sa Teofan) de o mare robusteţe ştiinţificã, venit de la Montreal, brăileanul, rezident în Canada, Nicãpetre (Petre Bãlãnicã), considerat cel mai mare sculptor român în viaţã, aflat la a 70-a aniversare, la care pot fi  adăugaţi mulţi alţii. În memoria artistului, astăzi cenaclul îi poartă numele. În cadrul cenaclului, sărbătoriţii Eminescu, Caragiale şi Minulescu „s-au simţit ca acasă”; cei care i-au evocat, au recitat sau au interpretat din operele acestora dovedindu-se la înălţime, ba chiar, aş spune, cu un plus de noutăţi şi note specifice, pe care în ţarã nu le-am întâlnit. M-a uimit dezinvoltura cu care românii se apropie şi comunicã în acest cenaclu, împărtăşind impresii şi opinii despre diverse, din ţarã şi din lume, întristându-se sau bucurându-se împreunã, ca într-o adevăratã mare familie.             

Niagara este centrul unei zone turistice unde poţi întâlni oameni de pe tot globul. Am înţeles cã şi pe malul opus, aflat pe teritoriul S.U.A., se prezintă la fel. Cele douã cazinouri, care mi s-au părut mai mari decât un „Metro” al nostru, au o activitate continuã, cu clientelã de toate vârstele, etniile şi categoriile sociale, predominând totuşi persoanele de vârsta a treia, care găsesc acolo o modalitate de a-şi petrece timpul. Mai jos de „blocul răsturnat” ( aşa a fost construit), în drumul spre vestita cascadã, se aflã ”Castelul Dracula”, în care se intrã pe o uşã ce imitã o gurã însângeratã, cu canini proeminenţi. Din interior răzbat tunete, zgomote, ţipete însoţite de mişcări cărora li se supun chiar şi blocurile mari de piatrã de pe trotuar deşi sunt legate în lanţuri. Apoi, sunt văzuţi mulţi amatori de senzaţii tari ieşind transpiraţi, unii râzând, alţii înfricoşaţi. Mai retras, într-o „junglã”, se aflã un restaurant cu intrarea ca într-o grotã. În semiîntunericul din interior, poate fi desluşit un desiş de „copaci” printre care, dacã insişti, vezi „cerul înstelat”. Sub „poletele copacilor”  se aflã mese cu mâncăruri specifice, comandate de cei care au plăcerea sã servească masa la …„iarbã verde”. De după copaci,  îşi fac apariţia „lei”, „tigri”, „leoparzi” şi chiar „elefanţi”, în timp ce de pe crengi coboară unde-şi-unde, gata sã te „prindă” de cap, câte un „piton” ori vreo „maimuţã”. Fondul sonor este asigurat de reproducerea glasului acestor jivine.             

Coborând la cascadã, laşi în urmã al doilea cazinou, auzi tot mai tare tumultul apei în cădere, vezi curcubeul ca în miezul verii la noi, numai cã aici se repetã la nesfârşit, mulţime de oameni de toate vârstele şi culorile admirând frumuseţea peisajului. Însã, sub pragul acela peste care sare apa din Lacul Erie - dupã care îşi continuã drumul sub denumirea de Fluviul Niagara până ce se lărgeşte din nou şi ia forma şi denumirea de Lacul Ontario - este construit un tunel, unde, când îl străbaţi, ai o senzaţie ciudatã, ca şi cum ai duce în spate tot ce ai văzut afarã; senzaţia se optimizează când, printr-un fel de ferestre, priveşti printre şuvoaiele de apã ce se prăvălesc prin faţa ta şi întrezăreşti ciorchinii de oameni de pe mal privind apa în cădere şi spectacolul oferit de întrepătrunderea curcubeelor.             

Continuând drumul în lungul fluviului Niagara, îţi dai seama cã acesta străbate un canion (vale cu pereţii aproape verticali) cu un mare potenţial energetic uşor de capacitat, ceea ce s-a şi realizat prin cooperarea dintre cei doi vecini. Până când apele destul de repezi se pierd în Lacul Ontario, unde par cã se liniştesc, vizitatorul este pus într-o mare încurcătură, pentru cã nu ştie ce sã privească mai întâi. Admirând malul american, nu se poate abţine sã privească plantaţiile de vii şi de pomi fructiferi, perfect aliniaţi, care înconjoară vile absolut superbe al căror alb imaculat contrastează cu verdele închis, pe alocuri devenit ruginiu, de pe malul canadian. Se ajunge în a doua localitate cu numele de Niagara, Niagara On The Lake, patrie a vinurilor de gheaţã, adică un vin ce se obţine din struguri culeşi după ce au cunoscut îngheţul iernii; are un gust şi o tărie deosebite, iar preţul sãu este de 2-3-4 ori mai mare decât al vinului obişnuit.             

Pe drumul dintre Toronto şi Ottawa, după ce ai parcurs vreo 300 de kilometri din totalul de 500, ascuns într-o poziţie strategicã încadratã de M-ţii Laurentian şi St. Sauveur des Mouts, cu faţa spre „Cele 1000 de insule”,  punct de atracţie deosebitã pentru turişti, se aflã cochetul oraş Kingston, centru universitar, punct de rezistenţã în decursul confruntărilor armate, ce ne oferă spre admiraţie Fortul Henry, şi reper important în devenirea Federaţiei Canadiene. De altfel, este unul dintre oraşele care a candidat la a fi devenit capitala federaţiei.             

Ottawa, capitala Canadei, este mai mult un oraş de facturã europeanã, cu clădiri istorice, cu largi spaţii verzi, cu o mare încărcătură istoricã prezentã în numeroasele monumente, care culminează cu Palatul Parlamentului, poate cea mai semeaţã clădire istoricã din Canada, simbol al erei moderne în care a intrat Canada odată cu trecerea la parlamentarism.  

Riviere des Outaouois, traversat de numeroase poduri, împarte oraşul în douã,  Ottawa, plasat pe partea dreaptã a râului, în provincia  Ontario, cu populaţie de limbã englezã, iar pe malul stâng, Gatineau, care aparţine provinciei Quebec, cu populaţie de limbã francezã.             

Palatul Parlamentului este o clădire impunătoare, construitã în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în stilul neogotic din epoca victorianã. De altfel, chiar regina Angliei, Victoria, a ales, dintre mai multe oraşe, ca Ottava sã fie capitala noului stat şi a stabilit şi locul construirii clădirii Parlamentului, la 1857. Deşi serveşte şi astăzi ca sediu al Parlamentului Canadian, în timpul când parlamentarii nu au activitate, palatul este deschis vizitării de către turişti. De un farmec şi interes aparte se bucurã din partea turiştilor Biblioteca Parlamentului, care întregeşte  cu grandoarea sa peisajul neogotic victorian.             

În afara acestui mare edificiu, se disting Palatul Confederaţiei, Palatul Justiţiei, case memoriale (care au aparţinut unor mari personalităţi canadiene), monumente ca cel al Reconcilierii, al Aborigenilor, al Veteranilor, palate ale culturii, muzee dintre care se detaşează Muzeul Civilizaţiilor, care, după părerea mea, nu se poate compara, prin sistemul de construcţie şi de expunere, decât cu Pergamonul din Berlin. Amplasat în Gatineau, ocupã o clădire impresionantã, pe patru nivele, în trepte, cu o expoziţie muzealã ce începe cu civilizaţia amerindienilor, continuã cu cea africanã, ajungând la civilizaţia canadianã modernã şi contemporanã. Fiecare spaţiu muzeal este dotat cu calculatoare şi CD tematice, cu săli de cinematograf unde continuu rulează filme, vizitatorii având posibilitatea sã se aşeze şi sã privească, cu televizoare pe circuit închis care neîncetat explicã în diferite limbi exponatele. La ultimul etaj, ai impresia cã eşti pe acoperişul lumii  şi deasupra vezi cerul albastru, în timp ce te plimbi pe străzile canadiene ce prezintă viaţa cotidianã din diferite epoci. Nu este însã cerul, ci o imagine redatã prin jocuri de lumini. Muzeul oferă un tratament aparte copiilor pentru care dispune de un spaţiu rezervat cu exponate pe care ei le pot folosi jucându-se. Deşi intrarea este destul de costisitoare (pentru copii şi pensionari, în raport cu vârsta, costul este redus), în orele p.m. se fac cozi la casele de bilete precum cândva la ... stadioanele noastre.             

Un loc deosebit de pitoresc, mi s-a părut  localitatea mennoniţilor, St. Jacobs, ai cărui locuitori au refuzat sã folosească tehnicã nouã poluantã şi aflatã în contradicţie cu ecologia. Aşa cã, ei folosesc şi acum tramvaie, trăsuri şi atelaje trase de cai, îngrăşăminte naturale, oferind în schimb produse naturiste la preţuri mult mai mari, pentru care vin clienţi de la distanţe mari. De altfel, la intrarea în localitate dinspre Kitchener, mennoniţii au un hotel foarte spaţios, apoi piaţa, deosebit de mare şi abundentã, plinã de cumpărători, prevăzută cu porţi mari şi acoperite, ca în Europa.             

Cu toate că trăiesc departe de ţarã, românii pe care i-am cunoscut sunt la curent cu ceea ce se petrece în România, trăind toate evenimentele la cea mai înaltã tensiune. Românii „canadieni” nu au pierdut nimic din mândria, din personalitatea lor, ba chiar şi-au conturat o individualitate pe care şi-o afirmã continuu în mozaicul etnic în care trăiesc, pentru cã se bucurã de stima, aprecierea şi, nu de puţine ori, admiraţia celor din jur, pentru ataşamentul faţã de ţara care i-a adoptat, pentru prosperitatea lor ca încununare a muncii desfăşurate, pentru tradiţiile şi obiceiurile practicate. Deşi Canada i-a primit binevoitoare – pentru care ei sunt recunoscători – şi le-a dat posibilitatea sã se integreze în ritmul alert al vieţii sociale, frământaţi continuu de dorul de ţarã, românii „canadieni” păstrează vie conştiinţa apartenenţei la naţiunea românã, fiind purtătorii culturii, limbii şi tradiţiilor româneşti într-o lume caracterizatã printr-un accentuat eclectism etnic, generat tocmai de ospitalitatea şi toleranţa societăţii canadiene. Dacã Emanuel Tânjalã a scris o carte numitã „<<România>> de la New York la Los Angeles”  este pentru cã a cunoscut mai bine situaţia românilor de acolo, dar existã, în mod cert, şi o …”Românie Canadianã”, dacã ne putem exprima astfel, al cărei puls cultural-spiritual este dat de întâlnirile şi evocările gen „Cenaclul Observatorul”, de bisericile româneşti unde oficiază parohi de tipul celor prezentaţi şi nu mai puţin, de presa de limbã românã.