https://blog.revistaderecenzii.com/

Nichifor Crainic (22.XII.1889 – 20.VIII.1972): Sensul tradițiunii (1929)

Între romanticii noştrii europenizaţi din veacul trecut şi “intelectualiştii” europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că ei îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar, în cultură, romantismul îi apleca la izvoarele locale şi îi învăţa să devină autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei literare. “Intelectualiştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de altădată. Sunt “intelectuali” în măsura în care sunt franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda naţională; “intelectualiştii” tăgăduiesc poporul şi îşi fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc europenism, nu e decât franţuzism; ceea ce ei numesc intelectualism şi raţionalism, nu e decât adaptarea lor la cultura franceză şi, totodată, abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură formula domnului Mihail Dragomirescu, „de la misticism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că acesta e cazul “intelectualiştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o în timpul din urmă s-au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acestuia: „O spiritualitate nouă? Nu este oarecum pretenţios? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţă spirituală a poporului românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!”