A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară, pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâșmă, la crâșma aceea era o crâșmăriță; crâșmărița avea o fată, și pe fată o chema Florița. Fata asta nu era însă fiica crâșmăriței, și crâșmăriță nu era mama fetei: fata era fată fără părinți, și crâșmăriță maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înțeleagă … într-o bună dimineață, crâșmarul s-a dus după lemne la pădure … și… iacă ce să vezi: pe o poiană limpede și plină de flori a aflat o fetiță ce se juca cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut ca și stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetița asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de împărat. Cine știe?… vreun împărat ce domnește în ascuns prin adâncul codrilor … Crâșmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.
