https://blog.revistaderecenzii.com/

  A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip. Trecură aşa nenumărate rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când merg pe câmpie,
Când stau acolo-n iarbă,
Sunt cel mai cuvios ce scrie
De fulger neatins, de-o vorbă.
Îmi flutură în vânt mantaua,
Fantoma veselă mă-ntreabă,
Ce-i înăuntru, și licheaua-i
Ce prea-n grabă-mi termină ziua.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Virgiliu a fost considerat de romani cel mai mare poet, opinii prezente în scrierile mai multor generații de poeți și istorici care au făcut referiri la Virgiliu. Faima lui Virgiliu s-a construit în jurul operei „Eneida”, în locul unde personajul Eneas a ajuns în Italia de astăzi, ghidat de divinitate și a proclamat misiunea romanilor de a civiliza întreaga lume. Opera lui Virgiliu are 9,896 de rânduri și se întinde pe 12 volume. Cărțile presupuneau scrieri pe hârtie, ale unor informații păstrate și transmise prin viu grai și copiere. Transmiterea prin viu grai mai însemna recitarea versurilor sub formă de poezie sau într-un cântec, acompaniată de instrument, de cele mai multe ori – lira. Un exemplu reprezintă opera „Odisseea” care a fost răspândită de Phemius,  un alt poet care își transmitea opera prin cântece, pentru că era„dotat” cu aptitudini vocale de apreciat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliţă –
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiţă.
Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.
Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi fusul se opreşte-n mâna
Înduioşatelor neveste.
Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinşi, feciorii strâng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.
Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Şi-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.
Bătrânul mag înalţă fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârşit de jale!
Acelaşi dor tresare-n piepturi
Când glasul strigător răsună,
Şi gemăt înfioară firea
Prelung şi greu, ca o furtună.
Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.
Din cetăţuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunţii lui boltite
Din aur împletesc cunună.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/octavian-goga-apostolul-poezie-id-29213/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Eram mai mulți în drumul-de-fer. Calea lungă, zăpușeala nesuferită și uruiala monotonă ne aromniseră pe toți; pe unul cu capul pe spate, pe altul cu capul între mâni și cu coatele pe genunchi. Al treilea moțâia; al patrulea sforăia; ș-altul se încerca să doarmă iepurește, cu ochii deșchiși.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câțiva nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Șoseaua dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se desfășură înaintea noastră. La răsărit se văd peste șirul de dealuri verzi înălțimile Vulcanului cari, împreunându-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenușii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a județului Gorj și granița României dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe șes deschis, intrăm într-o pădure mare și frumoasă de stejari seculari. Ne adâncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desișul ramurilor se cerne întuneric.