https://blog.revistaderecenzii.com

XII

Moromete avea uneori obiceiul — semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas — de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur.

„Auzi ce idee“, reflectă el cu glas șoptit, oprindu-se lângă poarta grădinii. Apucă o ulucă de vârf și rămase liniștit cu fruntea în pământ. „Dacă ar fi așa, că din cauza păcatelor nu poți dormi — continuă el încercând ușor vechimea ulucii — ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el… ar însemna — și aici Moromete se întrerupse și gândi restul în tăcere — ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e și muierea asta a mea!“ se miră apoi cu glas tare în timp ce constata că ar fi greu de susținut că ulucile curții sale nu sunt putrede. „După încă o ploaie, aceste uluci au să-și rânjească dinții negri spre casă“, gândi apoi mai departe, fără glas.

https://blog.revistaderecenzii.com

Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, și-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Știu pe dinafară
Farmecele lui,
Și minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.