https://blog.revistaderecenzii.com

După ce Cocuța a trebuit să se ducă în provincie, s-au făcut multe transformări între noi. Ne întâlneam încă săptămânal, venea la mine în fiecare săptămână, ca să plece înapoi luni, dar îmi dam seama perfect că sufletul ei se înstrăina pe fiecare zi. Continuam să ne bucurăm la vedere (cum îi scânteiau atunci ochii!), și abia ajunși în camera noastră, ne aruncam cât mai repede hainele, ca să fim alăturați, înfometați — căci fusesem obicinuiți să fim împreună în fiecare clipă – unul de celălalt. Dar îmbrățișările, conversațiile noastre erau altele. Odinioară citeam împreună, discutam chestiuni subtile, și anumiți autori preferați păruseră că fac parte din însăși viața noastră. Ne enervam în comun dacă un al treilea ar fi făcut asupra lor o interpretare falsă. Iar acum vedeam că totul nu fusese decât o farsă, că numai din pricina arderii din mine se încălzea și ființa Cocuței, care, în adevărată femeie, ar fi avut alte preocupări de aș fi avut eu alte preferințe, și desigur, dacă aș fi fost amator de cai, de exemplu, m-ar fi întovărășit la toate cursele. Acum era liberă cinci zile pe săptămână să suporte alte influențe. Bineînțeles, amintirea existenței cu mine o forța să ironizeze pe noile ei cunoștințe, dar din moment ce-și pierdea atâta timp ironizând, nu-mi puteam face iluzii. Singura ei dovadă ar fi fost ca nici să nu observe nimic din viața nouă așa de diferită, după cum nu te apuci să ironizezi maniile servitorului din curte. La această remarcă ea riposta îndurerându-mă: „Ce vrei, într-un oraș mic e fatal să te întâlnești mereu cu tot felul de oameni!” O ascultam de multe ori cu complezență și eram destul de tânăr ca să mă revolt împotriva neghiobiei câtorva provinciali, făcuți să se nască, să trăiască și să moară anonimi.

– Să vezi pe madame Petrescu, profesoară de română! Nu citește niciodată o carte. Numele de Arghezi sau Hortensia Papadat-Bengescu îi sunt complect necunoscute, și de câte ori vreau s-o pun în curent puțin cu scriitorii noi, protestează: „Lasă-mă, dragă, cu moderniștii tăi!” Nu studiază cu fetele decât pe Bolintineanu și pe Văcărești, și, de altfel, și despre ei e incapabilă să-și dea vreo părere. În cancelarie vorbește numai de mode, cu toate că e grasă, fanată și se îmbracă oribil, sau despre Radu al ei, soțul ofițer, un imbecil deplin, cu nasul mare, și chel. Domnișoara Protopopescu, profesoară de fizică, așa de proastă, că o prind elevele cu tot felul de greșeli, nu aspiră decât să se mărite cu un căpitan – cu care trăiește — și care nu vrea s-o ia fără „capacitate”. Toate duduile în orașul nostru nu aspiră decât la ofițeri, iar ei au pretenții. Au aflat că există la profesoare „capacitate”, și o pun ca o condiție sine qua non, iar ele se pretează să-i tolereze. Să vezi prefectul cum fură ca în codru, toată lumea se indignează, dar de-l întâlnește cineva, îi surâde cu aceeași obediență. Nu există nimeni să-i ceară socoteală. Când găsești un om mai bun, ești fericit, și nu mai ai nici o pretenție ca să fie și deștept. Iar primarul!…