https://blog.revistaderecenzii.com

altfel, aşa este parvenitul, oriunde ar fi el pois…
— Ş’acum înţelegi… că unul ;d’e-al de noi când
se duce demn şi respectos ca să ceară omeneştd,
apare ca un neînţeles sau obraznic…
— Poate să fie şi asta…
— Ascultă-miă pe mine, aşa-i… — Băiete…
Uşa de din faţă se deschide cu sgomot.
— Bravo Pralea, aşa m!ă!… trimiteţi pieptul
tău lat înainte şi să râzi întotdeauna, că-ţi stă
bine…

https://blog.revistaderecenzii.com

trad. de Șt. O. Iosif

Dormeam odată în pustiul mare,
Furat de visul unei nopți senine,
Dar călăuzul de cămile vine,
Mă scutură din somn, și-mi strigă tare:

https://blog.revistaderecenzii.com

Mă obsedează tramvaiul pe care scrie „Bellu”. Nu-i știusem existența, căci nu avusesem niciodată nevoie de drumul lui, și brusc, la un colț de stradă, mi-a ieșit înainte. Un geam și un pervaz de lemn, înapoia cărora un vatman posac întorcea manivelele. Și numele de pe fronton, care, compus din litere puține, te pătrunde deodată, cum te-ar pătrunde deodată senzația de rece a unei picături de apă căzută pe pielea caldă. Am încremenit ca în fața unei ființe pe care n-o văzusem de mult și de care ar fi trebuit să mă ascund. Parcă apăruse Irina, sau măcar o rudă de a ei. Parcă înăuntru trebuiau să fie, neapărat, printre călători, cunoscuți comuni. S-a oprit tramvaiul. Pentru o secundă am pierdut capul. Am avut impresia că toți oamenii de acolo, și însuși scheletul vagonului, mă invită să urc. Treptele de lemn s-au înmuiat și s-au încălzit, s-au agitat degete care-mi făceau semn. Zăpăcit, n-aveam curajul nici să mă urc, nici să rămân. Hotărâsem vizita mea la Irina pentru mai târziu, după ce voi fi prelungit toate emoțiile posibile, și eram luat pe neașteptate. Aveam remușcări și dacă amânam un drum la care mă credeam obligat, și dacă mergeam, și astfel îmi simplificam o suferință, căci fatal reduceam totul la un timp limitat, în loc de o mie de pregăuri. Mai ales, potrivit temperamentului meu, regretam că escamotez atâtea prilejuri însemnate de suferințe și de neliniști. Tramvaiul a plecat, și am rămas ca un vinovat (și cu senzația că oricum aș fi fost, rămâneam vinovat), în timp ce călătorii din tramvai, aveam impresia, trebuiau să meargă cu toții acolo, să intre pe poarta mare, pe alei, să se oprească tocmai la crucea Irinei.