https://blog.revistaderecenzii.com

*Articol apărut în revista „România literară”, Nr. 1 – 2 / 2025

Aspectul mitic al temporalității, evidențiat adesea în literatura populară prin formule introductive, precum: „A fost odată ca niciodată”, dobândește la Mihai Eminescu o direcție filozofică. În Povestea magului călător în stele, poetul interpretează acest timp ca o epocă a unității primordiale, a unei armonii universale. Pe plan științific, etapa coincide cu momentul când toate formele materiale coexistau sub pulsația comună a atomului originar: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăție / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Axa temporală este dublată de o cosmologie ontologică, în care planeta era populată de ființe de tip demiurgic (ele manifestau o forță creatoare instantanee: dețineau abilitatea de a transforma ideile în realitate fără intervenție tehnică sau efort manufacturier, trăsătură definitorie a stării paradisiace). Acest ideal al originilor, în care oamenii trăiau vieți apolinice, rămâne un reper fundamental al gândirii eminesciene. Pământenii din această perioadă, înzestrați cu o înțelegere clară a energiilor, devin precursori ai figurii lui Adam.