https://blog.revistaderecenzii.com
Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
O strașnică teroare în nervii mei băgase,
Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când ați bătut,
Și-n stare n-am fost s-aud și ápoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Același sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Și să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreț,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.
