https://blog.revistaderecenzii.com
Pinocchio întorcându-se în oraș, începu să numere secundele una câte una; și când i se păru c-a sosit ceasul, porni pe drumul care ducea în Câmpia minunilor.
Pe când mergea cu pas grăbit, inima îi bătea cu putere și făcea tic-tac-tic-tac, ca un ceasornic de perete iar el își zicea în gând:
Ce ar fi să găsesc în copac în loc de o mie, două mii de galbeni? Ori în loc de două mii, cinci mii? Sau în loc de cinci mii, o sută de mii? Oh! Ce boier mare m-aș mai face! Aș vrea să am un palat măreț, o mie de cai de lemn și o mie de grajduri, o pivniță încărcată cu vinurile cele mai scumpe, și o cofetărie plină de prăjituri, de bomboane, de ciocolată și de tot felul de lichioruri.
Și tot aiurind așa, ajunse aproape de câmpie, și se opri în loc ca să se uite dacă nu cumva se zărește vreun pom cu crăcile încărcate de bani, dar nu văzu nimic. Mai merse câțiva pași, tot nimic intră în câmpie se duse chiar lângă groapa unde-și semănase banii, și tot nimic! Atunci căzu pe gânduri, și uitând regulile bunei-cuviințe, scoase o mână din buzunar și se scarpină zdravăn în cap.
În vremea aceasta i se păru că-i râde cineva în ureche; și când se întoarse, văzu pe craca unui copac un papagal mare, care-și scărpina puținii fulgi de pe el!
