http://blog.revistaderecenzii.com/

Când mă uitam la desenele animate cu Pinocchio, eram la vârsta de a crede sau nu că nasul îți poate crește, pentru că minți. De aceea, dacă mama, fixându-mă cu privirea, mă întreba, când i se părea ei că nu spun adevărul unei fapte: „Să-ți crească nasul?”, eram în dubiu – să recunosc sau nu ceea ce aș fi comis. Îmi era teamă de consecință, întrucât aș fi pățit-o pe pielea mea (pe nasul meu). Așteptam să treacă zile de la moment, îmi verificam nasul, pentru a ști pe viitor dacă mai însăilez sau nu vreo minciună, însă nici atunci nu eram prea sigur că s-a definitivat consecința – mă gândeam că poate dura mai mult decât aș fi estimat eu sau că m-o fi iertat Dumnezeu, de data aceea. Dar cum evenimentele se rostogoleau în cascadă, ajunsesem să urăsc ideea, inițiată de serial, că există o pedeapsă vizibilă pentru orice falsitate, pe o întâmplare nevinovată în care aș fi fost angrenat ca puști.

Se mai insera și următoarea situație în viața mea de atunci: la noua școală, unde mă transferasem, nu aveau limba engleză. Și m-au trecut la rusă și franceză, dar, după un an, am fost inclus într-o grupă de engleză cu o clasă de liceu, unde erau numai fete (eu eram elev în clasa a VI-a, iar ele erau într-a XI-a și chiar a XII-a): pe de o parte, îmi era atât de rușine de ele, iar, pe de altă parte, manualele reluau ceea ce eu deja studiasem în clasele primare și mă plictiseam, mi se păreau prea simple lecțiile, parcă mă întorceam în timp. În plus, cele două ore de engleză erau prestabilite sâmbăta după-amiaza, de la ora 14,00, când eu eram deja acasă (terminam programul la ora 11,00) și începeau desenele animate. Pentru nimic în lume, nu aș fi pierdut micile seriale, precum Pinocchio (joia seara, se mai relua câte un episod), fapt pentru care am chiulit…

După o ședință cu părinții, mama a revenit ca o furtună acasă, m-a zguduit la propriu, cum îi era stilul, mi-a zis câteva vorbe, care erau cam aceleași: „Nu vreau de la tine nimic altceva decât să înveți! Nu te trimit la coadă la pâine, la ouă sau la carne, cum se duce Radu” (era un băiat mai mare cu un an decât mine, vecin cu noi, care stătea la etajul al patrulea. Venise cu părinții, de la Brașov. Părinții lui lucrau la noua uzină de automobile OLTCIT). În asemenea momente de ananghie, aș fi vrut să-i replic mamei să mă trimită pe viitor, că sunt mai dispus să stau la rând la complex, decât să învăț, dar atât mi-ar fi trebuit! și, evident, nu îndrăzneam. Nu aveam ce face, decât să merg sâmbăta la orele de engleză.

Odată, iarna, am mers cu profesoara de engleză pe stradă. Eram surprins că nu era supărată pe mine. Am prins curaj și am întrebat-o de ce au apărut atâtea limbi în lume (cum s-a ajuns ca noi, românii, să rostim într-un fel, să numim diferit obiectele etc. față de străini). „Așa au vrut ei să vorbească, de exemplu să spună la „apă” cum le-a venit lor la îndemână”. Ne-am despărțit la un colț, acolo unde era un chioșc de ziare. M-am uitat în vitrină și am zărit o ilustrată cu un schior. M-am imaginat pe schiuri… La un magazin de articole sportive, aduseseră patine albe, căptușite. Acasă, am rugat-o zadarnic pe mama să mi le cumpere. Mai târziu, am agreat romanele scrise de Anton Holban, datorită pasajelor despre patinaj, despre ieșitul la munte, la Predeal, din hotelul bucureștean (de pe Calea Victoriei) în care prozatorul a locuit o perioadă, pe când preda franceza ca profesor suplinitor (în Bucureștiul monarhic).

Tot în acea iarnă, pe stradă, cum ieșisem hai-hui prin oraș, vărul meu, care mă însoțea, a fost salutat de o voce: „Hello, Buratino!”. Fiindcă eram nedumerit de un asemenea apelativ, l-am întrebat: „De ce-ți zice ăsta Buratino?”. Mă gândeam că îl vor fi prins cu minciuna. „De la fes!”. Într-adevăr, purta un fes înalt, cu dungi verzi și albe, ca protagonistul desenului animat. Bineînțeles, eu l-am strigat pe nume, țineam la văru-meu, eram chiar intrigat că se alesese cu o asemenea poreclă pe care nu o merita.

Personajul creat de Carlo Collodi parvine viziunii lui Pygmalion, sculptorul legendar care, îndrăgostit de propria-i operă, configurația unei femei în fildeș, s-a bucurat de însuflețirea acesteia, în urma demersului supranatural al zeiței Afrodita, și anticipează eroii mecaniciști ai lui Urmuz. De asemenea, Pinocchio este un supra-erou, datorită luptei cu sine însuși, de a se îndrepta moral.