https://blog.revistaderecenzii.com
O femeie cu un samizen, un fel de cobză și, întovărășită de un băiețel ca de vreo șapte ani, veni la casa mea ca să cânte. Avea portul țărăncilor, capul încins cu un tulpan albastru. Era în vârstă și urâțenia ei firească îi mai era sporită de-o crudă zăcere de vărsat. Copilul purta o legătură cu cântece tipărite.
Vecinii începură a se aduna în ograda din fața casei, mai cu seamă mame și dădace cu copil în spinare. De asemenea mai veniră femei bătrâne, bărbați, inkgo de prin împrejurime, precum și jiurikisha, purtători de cărucioare trase de oameni, din colțul străzii, unde le era locul de așteptare. Și curând se umplu tot locul din lăuntrul porților mele.
Femeia se lăsă jos, în pragul ușii, își acordă samizen-ul ei, cântă câteva acorduri de început și deodată ca un farmec se coborî peste toți: toți se uitau, zâmbind și plini de mirare, unul la altul.
Pentru că din aceste buze șonțite și slute se strecura ca un izvor o minune de glas, tânăr, adânc și negrăit de mișcător în duioșia-i pătrunzătoare. „Femeie ori zână a codrilor”, făcu unul din cel de față. Numai femeie, dar o artistă mare, mare de tot. Chipul cum își mânuia instrumentul ar fi făcut s-o jinduiască și cea mai dibace dintre geishe, dar niciodată asemenea glas și nici asemenea cântec nu s-a auzit de la o geisha. Cânta cum numai o țărancă poate cânta, cu niște ritmuri vocale pe care le prinsese poate de la cicadele și privighetorile din pădure, cu jumătăți și sferturi, și jumătăți de sferturi de tonuri, care, în limba muzicală a Apusului, n-au fost puse niciodată pe note.
Și pe când cânta, cel ce ascultau începură să plângă înăbușit. Nu puteam alege cuvintele, dar simțeam mâhnirea, și duioșia, și răbdarea vieții japonezului, care prin glasul ei trecea în inima mea, căutând cu jale în ea un ce, care nu se afla nicicum în ea. O gingășie nemaipomenită pare că plutea și tremura în jurul nostru, și simțul amintirii de locuri și vremuri uitate, se amesteca lin cu alte simțuri mai tainice, simțuri ce nu țineau de locuri și vremuri din amintirile vieții acesteia.
Atunci îmi dădui seama că era oarbă.
***
După ce isprăvi de cântat, luarăm femeia în casă cu noi, și-o cercetarăm. Odinioară dânsa fusese în bine și încă de fată ea învăță samizen. Băiețelul era copilul ei. Bărbatul îi era olog. Cu toate că ochii îi fuseseră stricați de vărsat, ea era zdravănă și în stare de a colinda prin depărtări mari. Când i se obosea copilul, ea îl lua în spate. Ea era vrednică să-și susțină micuțul și bărbatul cel pironit la pat, pentru că de câte ori cânta, lumea în lacrimi îi da parale, merinde… Asta era istoria ei. I-am dat câteva parale și un prânz – și ea plecă, călăuzită de băiețașul ei.
***
Cumpărasem o foaie cu o baladă, alcătuită asupra unui „shinshu”, acea îndoită sinucidere atât de obișnuită la îndrăgostiții japonezi în nenorocire, un shinshu întâmplat de demult: „Jalnica poezie despre Tamayone și Takejiro, alcătuită de Takenaka Jone, de la numărul patrusprezece din despărțirea a patra din Nippou bashi, din districtul de miazăzi din Osaka”. Părea a fi o litografie și avea și două mici iconițe. Una înfățișa o fată și un flăcău, jelind împreună. Cealaltă, un fel de vignetă, arăta într-un vas o „shikimi”, acea plantă Sfințită, folosită în ceremonia budistă, a jertfelor aduse celor morți, apoi un pult de scris, o candelă care da să se stingă, o scrisoare deschisă și un vas în care ardea tămâie. Textul cursiv, foarte, ciudat, semăna cu o stenografie scrisă vertical și nu se putea tălmăci, decât în rânduri ca acestea:
– În despărțirea întâia a lui Nichi-Homachi, în mult vestitul Osaka, -— Oh, jale a acestui Shinshu.
– Tamayone, de nouăsprezece ani, —- a o vedea, pentru tânărul lucrător, era a o iubi.
– Pentru vreme a două vieți ei schimbară juruința de-a se iubi, -— oh, jale de a iubi o cântăreață.
– Pe brațul lor ei și-au tatuat un zmeu de ploaie și semnul „bambu”, -— și nu se gândeau la grijile vieții…
– Dar el nu poate plăti cincizeci și cinci de yen pentru a o răscumpăra, -— Oh, ce chin pe inima lui Takejiro,
– Amândoi jurară atunci să moară împreună, pentru că în viața asta ei nu puteau nicicând soț și soție să-și fie…
– Încredințată că tovarășele ei vor aduce tămâie și flori, —- Oh, ce milă, să-i vezi trecând ca roua.
– Tamayone ia paharul de vin, numai cu apă plin, pe care cei ce mor, unul altuia se juruiesc…
– Oh, luptă a morții de bună-voie a celor ce se iubesc.– Oh, păcat de viețile lor aruncate.
În scurt, nu era ceva deosebit în istoria lor și nici ceva deosebit în versurile acestea. Toată minunăția înfățișării sta în glasul femeii.
Și multă vreme încă, după ce cântăreața plecă, glasul ei parcă mai zăbovea, deșteptând în mine o simțire de duioșie și de mâhnire, atât de ciudată, încât nu putui să nu caut a-mi răstălmăci mie însumi taina acestor vrăjite sunete.
Și ce cugetai, iată că scriu aicea:
***
Orice cântec, orice melodie, orice muzică nu este decât evoluția rostirii primitive, firești a simțurilor, acea cuvântare nemeșteșugită, de jale, bucurie sau patimă, ale cărei vorbe sunt sunetele. Tot așa, după cum se deosebesc celelalte limbi între ele, și limba aceasta are deosebiri de combinații de tonuri. Iată pentru ce melodii care pe noi ne zguduie adânc, nu spun nimic auzului japonez – și melodii care nu ne ating de loc, află un răsunet puternic în emoțiile unui neam, a cărui viață sufletească se deosebește de-a noastră, după cum se deosebește bunăoară albastrul de galben…
Și totuși, care era pricina simțirii atât de adânci, deșteptată în mine, un străin, de acest cântec oriental, pe care nici când nu l-aș fi putut măcar învăța, cântec banal al unei oarbe din popor? Negreșit că-n glasul cântăreței se găseau niște entități, în stare de-a evoca un ce, care era mai mare decât suma experiențelor unui singur neam, un ce larg și întins ca viața întregii omeniri și vechi ca cunoștința binelui și a răului.
***
Într-o seară de vară, sunt acum vreo douăzeci și cinci de ani, într-un parc din Londra, auzii o fată zicând, unui trecător: „Noapte bună”. Nimic altceva decât aceste două cuvinte: „noapte bună”. Cine era ea, nu știu, nici îi mai văzusem vreodată fața, și nici îi mai auzisem glasul cândva. Cu toate astea încă și astăzi, după trecerea a o sută de anotimpuri, amintirea acestui „noapte bună” îmi înfioară inima cu o îndoită și neînțeleasă simțire de plăcere și chin, chin și plăcere, fără îndoială, nu ale mele, nici din propria-mi ființare, ci din preexistență sau din existența anterioară, din sorii acuma stinși.
Pentru că ceea ce face farmecul unul glas auzit astfel o singură dată, nu poate fi ceva din viața aceasta, ci este din viețile nenumărate, uitate. Fără doară, n-au fost niciodată două glasuri care să aibă întocmai același timbru. Dar în rostirea dragostei este o gingășie de timbru, obștească la miriadele de milioane de glasuri alie omenirii întregi. Amintirea moștenită face înțeles glasul dezmierdării până și pruncului, până și noului născut chiar. Moștenită de asemenea, fără doar, e și cunoștința glasurilor de compătimire, de milă, de jale. Iată de ce cântecul unei oarbe dintr-un oraș al Extremului Orient poate să reînvie, chiar și în inima unul apusean, niște emoții ale căror rădăcini sunt mai adânci decât ființarea insului, niște emoții de patimi mute, nedeslușite, ale unor dureri uitate, impulsuri întunecate de dragoste ale unor generații de care nu ne mai aducem aminte. Pentru că morții nu mor cu desăvârșire niciodată: ei dorm în cămările cele mai întunecoase ale inimilor obosite, ale creierilor în activitate, pentru a fi deșteptați în niște clipe tainice, rare, numai prin răsunetul unul glas care le evocă trecutul.