https://blog.revistaderecenzii.com
Doi tăietori de lemne, Mosaku și Minokichi, trăiau într-un sat din provincia Mushasi. Mosaku era bătrân și ajutorul său, Minokichi, băiat de 18 ani. Ei se duceau în fiecare zi într-o pădure la cinci kilometri de locuința lor. Ca să ajungă în pădure, trebuiau să treacă un râu larg, cu o luntre.
Cu toate că s-a încercat, în repetate rânduri, să se construiască un pod deasupra râului, aceasta nu a reușit, căci nimic nu putea să reziste curentului apelor, când acestea se umflau.
Pe o seară rece, Mosaku și Minokichi fură surprinși de viscol, pe când se întorceau acasă.
Ajunseră în coliba luntrașului, dar acesta plecase după ce își legase luntrea pe mulul opus. Deoarece era atât de frig și nu puteau trece râul înot, cei doi pădurari se refugiară în colibă, fiind foarte fericiți că sunt la adăpost. Nu aveau nici o sobă în care să facă foc; două paturi de pământ constituiau tot mobilierul camerei.
Baricadară ușa colibei, care le servea și de fereastră și se întinseră pe paturile de pământ, învelindu-se cu mantalele lor de ploaie, făcute din țesătură de paie. La Început, nu prea simțiră frigul și credeau că furtuna va înceta în curând.
Bătrânul adormi aproape numaidecât, dar Minokichi rămase mult timp treaz. Asculta vâjâitul vântului și izbiturile zăpezii, care se prăvălea în poarta colibei. Era o furtună îngrozitoare…
Aerul era din ce în ce mai rece și Minokichi tremura sub mantaua lui de paie.
Somnul îl cuprinse în cele din urmă. Fu deșteptat de fulgi de zăpadă, care îi cădeau pe obraji. Ușa colibei era deschisă și în lumina produsă de strălucirea zăpezii, văzu o femeie, îmbrăcată în alb. Ea era aplecată deasupra lui Mosaku și îi sufla în obraz… Suflul ei era ca un fum alb strălucitor.
La un moment dat, se întoarse spre Minokichi și se aplecă spre el. El încercă să țipe, dar nu putu să articuleze nici un sunet.,.
Femeia necunoscută sta aplecată asupra lui și fața ei atingea aproape pe a lui… Observă că era foarte frumoasă, dar îi fu frică de expresia ochilor ei. Ea se uită lung la el și îi spuse surâzând :
– Credeam să vă fac să muriți pe amândoi, dar din cauza tinereții tale, mi-a fost milă de tine… N-o să-ți fac niciun rău, Minokichi, fiindcă ești un copil frumos… Totuși, dacă vei spune vreodată cuiva, chiar și mamei tale, ce-ai văzut în noaptea aceasta, o voi afla și te voi omorî. Adu-ți aminte de cuvintele mele.
Spunând aceste cuvinte, ea plecă din colibă.
Minokichi se resimți stăpân pe sine. Dintr-o săritură el sări în picioare și se duse afară… Femeia în alb dispăruse și zăpada răbufnea în colibă. Tânărul închise ușa sprijinind-o cu mai multe bucăți de lemn.
Se gândi, că vântul o deschisese și că ceea ce crezuse că este o femeie n-a fost altceva decât reflexul produs de strălucirea zăpezii… Totuși nu era asigurat. Chemă pe Mosaku și se sperie când bătrânul nu-i răspunse. Întinse, apoi mâinile și dibui în întuneric… Atinse fața înghețată a bătrânului tăietor de lemne.
Mosaku murise…
În revărsatul zorilor, furtuna încetase.
Luntrașul se întoarse în colibă spre răsăritul soarelui. Găsi pe Minokichi, întins, în nesimțire, alături de cadavrul bătrânului Mosaku.
Tânărul fu bine îngrijit și-și reveni, în curând, în simțire, dar rămase mult timp bolnav, de pe urma acestei nopți furtunoase. Fu foarte îndurerat de moartea stăpânului său, dar nu spuse nimănui ceea ce văzuse.
Odată vindecat, își reluă lucrul. În fiecare dimineață, se ducea singur în pădure și se întorcea spre asfințitul soarelui, ducând în spinare lemnele, pe care mama sa le vindea, apoi, la oraș.
Într-o seară a anului următor, pe când Minokichi se întorcea acasă, trecu înaintea unei fete, care mergea pe același drum. Era înaltă, mlădioasă, foarte frumoasă și răspunse salutului tăietorului de lemne, cu o voce dulce, asemănătoare ciripitului unei păsări. Se îndreptă spre ea și începură să vorbească. Fata spuse ea se numește O-Yuki (Zăpadă); îi muriseră de curând părinții și se ducea la Yedo, la niște prieteni, care îi promiseseră să-i găsească un loc de servitoare. Minokichi fu fermecat de frumoasa străină.
Cu cât se uita mai mult la ea, cu atât îi părea mai frumoasă. O întrebă, dacă era logodită; ea îi răspunse râzând, că era liberă. Apoi, la rândul ei, întrebă pe Minokichi, dacă era însurat. El îi spuse că trăia cu mama lui și că nu se gândiseră încă la o „prea onorabilă noră”.
După aceste destăinuiri, merseră mai departe, fără să vorbească.
Dar, după cum spune proverbul, „când există dorința, ochii spun tot atât ca și gura…”. Când ajunseră în sat, erau foarte plăcut impresionați unul de altul.
Minokichi rugă pe O-Yuki sa se odihnească puțin la el. Ea ezită la început, dar îl însoți, în cele din urmă… Mama tânărului o primi foarte bine și în fața farmecului lui O-Yuki simți o afecțiune spontană pentru ea. Ea reuși, chiar, s-o convingă să-și amâne plecarea la Yedo.
Ori, se întâmplă că O-Yuki nu se mai duse la oraș. Ea rămase în casa lui Minokichi în calitate de „prea onorabilă noră”.
***
O-Yuki fu o noră exemplară. Când soacra ei muri, ultimele ei cuvinte fură un elogiu duios pentru femeia fiului ei. O-Yuki născu zece copii, toți frumoși și cu pielea extrem de albă. Locuitorii din acea regiune o considerau ca fiind înzestrată de o forță supranaturală, iar, pe când celelalte țărănci se treceau foarte repede, ea părea că rămâne tot atât de tânără și frumoasă, ca în ziua când venise în sat, cu toate că fusese de zece ori mamă.
Într-o seară, pe când copiii dormeau, O-Yuki cosea la o lampă, a cărei lumină îi scălda fața, Minokichi se uită lung la ea și îi spuse în cele din urmă :
– Văzându-te astfel, cu fața scăldată de această lumină dulce, mi-aduc aminte de o aventură bizară, ce mi s-a întâmplat pe când aveam 18 ani. E vorba de o femeie, tot atât de frumoasă ca și tine. Semăna perfect cu tine…
Fără să-și ridice ochii, O-Yuki îi spuse :
– Vorbește-mi de ea… Unde ai văzut-o?
Minokichi îi povesti atunci despre noaptea groaznică, petrecută în coliba luntrașului, îi spuse de femeia în alb, care se aplecase deasupra lui surâzând și îi descrise și moartea tragică a bătrânului Mosaku.
Și continuă să-i spună:
– A fost pentru prima dată, când am văzut o femeie atât de frumoasă ca tine… Era, bineînțeles, o făptură supranaturală… Mi-era tare frică… Era atât de albă! La drept vorbind, n-am putut să-mi dau seama, niciodată, dacă a fost un vis sau dacă am văzut, într-adevăr, pe Femeia Zăpezii!
La aceste cuvinte, O-Yuki azvârli lucrul din fața ei și se ridică amenințătoare. Apoi, aplecându-se asupra bărbatului sau, care sta la pământ, strigă :
— Pe mine m-ai văzut!… Pe mine!… O-Yuki. Ți-am spus că te voi omorî, dacă vei spune cuiva ce ai văzut în noaptea aceea de furtună. M-aș ține de cuvânt, dacă n-ar fi copiii, care dorm în odaia de alături!… Caută să ai grijă de ei, căci la prima ocazie, când se vor plânge de tine, te voi trata cum meriți!…
Cum striga, vocea ei slăbea din ce în ce și semăna cu plânsul vântului…
O-Yuki se prefăcu într-un fum alb, subțire și strălucitor, care se ridică în spirale spre grinzile plafonului cuprinse de flăcări și dispăru tremurândă pe gaura coșului.
Nimeni n-a mai văzut-o vreodată.