https://blog.revistaderecenzii.com

… Singurătatea era cenușie și apăsătoare. Sufletul tremura, o fâlfâire de eter în nemărginire. Amintirea vieții pure în altă lume străbătea ca un luminiș înviorător, ca o promisiune a împlinirii speranțelor. O așteptare grea îl atrăgea din ce în ce mai stăruitor spre o țintă necunoscută. Timpul alerga alături, apă tulbure în care se îneacă toate schimbările.

Apoi reminiscențele se întunecară și așteptarea se prefăcu iar într-o prăbușire dureroasă. Sufletul parcă se subția, în vreme ce conștiința i se împovăra mereu până ce, brusc, se stinse ca o flacără peste care s-a lăsat un capac greu…

1

Copilul se născu în ziua a șaptea a misterelor lui Osiris, în anul când se făcu a șaptea numărătoare a vitelor sub stăpânirea marelui Kufu, domnul celor două coroane.

Era întâiul vlăstar al nomarhului Senusret din Abotu. Bucuria tatălui nu cunoștea margini, mai ales că soția și sora sa Merit îi dăruise fecior. Împlinea patruzeci și trei de ani. Trăise ros de groază că i se va stinge neamul care râvnea în taină să cucerească tronul Faraonilor ajuns în puterea nomarhilor din Nu-Ptah.

Îl numi Unamonu și-l înfățișă cu mândrie Celui iubitor de dreptate, bunului Osiris, fiul lui Geb și al lui Nut.

Peste patru ani Senusret avu o nouă bucurie. Merit îi născu o fetiță, pe care, după dorința ei, o numi Neferura.

Acum nomarhul din Abotu își zise că poate muri liniștit.

Unamonu și Neferura, uniți prin căsătorie, îi vor continua neamul și-i vor păstra curat sângele.

Când se făcu Unamonu de șaptesprezece ani, nomarhul primi poruncă de la Kufu să-i mai trimită degrabă vreo două sute de oameni voinici pentru Casa Veșniciei la care munceau, de multă vreme, mii și mii de robi, fără a ajunge s-o isprăvească. Senusret puse o ceată de ostași să-i adune, de prin locurile de dincolo de Marea Oază, cât mai mulți nubieni. I se aduseră curând, legați în lanțuri, peste trei sute. Vru să-i pornească, precum era obiceiul, cu un dregător care să-i predea Faraonului. În ultimul moment se răzgândi. Era un prilej bun spre a înfățișa regelui pe Unamonu.

În fruntea bărcilor cu oamenii negri, plutea corabia nomarhului cu pânza roșie triunghiulară umflată de vântul cald de miazăzi. Întâlniră sute de vase ce urcau anevoie spre Svenet după blocurile de piatră trebuincioase pentru piramida uriașă a Faraonului. Senusret arăta lui Unamonu orașele de pe țărmii fluviului sfânt până la Nu-Ptah.

Kufu primi pe nomarhul din Abotu, prietenește, în sala cea mică a tronului. De pe coloanele albe ce susțineau tavanul înstelat, cuvintele sfinte aurite pofteau viață lungă domnului viteaz și numai biruințe. Faraonul ședea pe un scaun de aur, cu pschentul în cap, cu barba falsă regală pe piept, iar picioarele desculțe i se odihneau pe o lespede de argint.

Ascultă bucuros pe Senusret și răspunse prin câteva vorbe pe care scribul, ghemuit alături, le însemnă cu sfințenie pe o foaie de papirus. În sală era zăpușeală grea și pe obrajii Faraonului, de sub pschentul împletit din fire de aur curat, se prelingeau dâre de sudori lucitoare. Trei perechi de sclave, goale, cu apărători de pene de struț, se străduiau zadarnic să mai răcorească puțin aerul dimprejurul tronului. Unamonu avu fericirea să poată săruta piciorul Faraonului și să primească, din mâinile lui, ca amintire, un scarabeu de aur cu pecetea stăpânului stăpânilor.

Cel bun însă îi mai îngădui mulți ani de viață. Senusret avu mângâierea să învețe pe micul Unamonu a scrie sfintele semne și a le citi, a vindeca boli și a rândui socoteli, a mânui săgeata și arcul, lancea și sabia.

Senusret, foarte mulțumit de toate, se întoarse apoi acasă, împreună cu Unamonu, în orașul sfânt Abotu, ale cărui împrejurimi adăposteau așezămintele de veșnicie ale întâilor Faraoni stăpânitori peste cele două țări egiptene și în mijlocul căruia se înălța falnic marele templu al zeului Osiris, domnul tuturor lucrurilor, binefăcătorul lumii, regentul eternității.

Cinci ani trebui să petreacă Unanomu între preoții zeului, să înfrunte toate ispitele, să-și însușească toate învățăturile ca să dobândească în sfârșit inițierea în tainele lumilor văzute și nevăzute. După ce se înfîțișă zeiței Isis ca un luminos desăvârșit, Senusret îi dădu de soție pe Neferura, împreună cu o casă nouă, clădită înadins pentru ei, urându-le doar să-i dăruiască un nepot.

Unamonu era acuma bărbat între bărbați. În ochii lui negri domneau parcă visuri și dorințe tainice. Mitra albă, pe craniul ras, îi lungea puțin fața. Avea o fire blândă, potolită, spre deosebire de sora și soția sa Neferura, mlădioasă și frumoasă ca floarea de lotus, dar aspră și sâcâitoare încât ajunsese spaima tuturor slujitorilor.

Bătrânul Senusret se stinse într-o dimineață caldă de primăvară, fără a fi bolit. Găsindu-l mort, Merit începu să se vaite desperat, își sfârtică hainele, își smulse puținul păr alburiu ce-i mai împodobea capul. Țipetele ei aduseră degrabă și pe Neferura la căpătâiul mortului, apoi pe toate femeile din Pahimtu, încât palatul și grădina nomarhiei se umplură de bocete.

Numai Unamonu își stăpâni durerea și porunci sclavilor să ridice îndată corpul rece al tatălui său și să-l ducă în casa morților, unde să-l gătească pentru călătoria cea mare. Apoi el însuși merse cu vestea tristă în mijlocul celor șapte mari preoți ai lui Osiris, înștiințându-i că, urmaș de sânge al lui Senusret, se urcă în scaunul de nomarh. Preoții și dregătorii de frunte i se închinară până la pământ, după obicei, și-i urară să trăiască și să domnească milioane de milioane de ani întru mulțumirea lor și a orașului sfânt Abotu. Noul nomarh însă, în aceeași zi, trimise solie umilă Faraonului, dând de știre că înțeleptul Senusret s-a săvârșit din lumea aceasta și că el, Unanomu, este de azi înainte stăpânitorul locurilor.

2

Trei zile Unamonu aproape că nu ieși din casa morților unde, sub privegherea preotului Aahotep care ardea mereu miresme și citea rugăciuni, sclavi pricepuți munceau cu sârguință la îmbălsămarea cadavrului. Fiind el însuși un hekau care cunoștea toate, așeză cu mâinile lui în pântecele mortului amuletele sortite să ușureze trecerea sufletului prin primejdiile lumii lui Osiris.

Apoi corpul, acoperit cu pânză de in, fu lăsat să se usuce șaptezeci de zile, iar Unamonu se apucă să cerceteze cu amănuntul pregătirile făcute de răposatul pentru odihna-i de veci. Îi era mare frică să nu fi uitat ceva și astfel să se zădărnicească lunga călătorie a sufletului înspre Câmpiile Yalu.

Senusret își clădise din vreme mormântul. Șaptezeci de robi au săpat doisprezece ani, în coasta stâncoasă dinspre Uahe Psoi, coridor larg și adânc în fundul căruia alți muncitori au tăiat odăițele funerare. Meșteri iscusiți au zugrăvit pe pereți întâmplările mai de seamă ale vieții lui pământești, presărându-le cu semne de cuvinte sfinte. Chiar sarcofagul de bazalt fusese gata cu șapte ani înainte de moartea lui. Unamonu cobora zilnic în Casa Veșniciei, citea și răscitea formulele magice de care are nevoie sufletul spre a dobândi nemurirea ca Osiris, supraveghea îngrămădirea celor trebuincioase în încăperea zidită alături de lăcașul de odihnă a corpului.

Înmormântarea se făcu în ziua a șaptezeci și șaptea.

Mulțime nesfârșită veni să însoțească pe Senusret în ultima-i călătorie pământească; toți cei trei mii șapte sute de preoți ai marelui templu, apoi mai-marii orașului, capetele tuturor breslelor de meseriași, păstori, țărani, până și mult disprețuiții porcari. Femeile se boceau de se cutremura văzduhul, în vreme ce ostașii cu sulițe aurite și căști de piele pășeau țeapăn, înconjurând mumia purtată de șasesprezece slujitori și urmată de vaca cu coarnele poleite pentru jertfă. În fruntea cortegiului mergea însuși Unamonu, înfățișând pe credinciosul zeu Horus, având în dreapta și în stânga preoți întruchipând pe Thot și Anubis, iar la spate pe maică-sa Merit, care ținea locul zeiței Isis, și pe Neferura, care avea rolul blândei Neftis.

Porniră spre marele templu și se opriră câteva clipe în fața pilonului uriaș străjuit de catarge înalte, în vârful cărora fluturau steagurile celor două coroane. Unamonu murmură o rugăciune și pe urmă convoiul se îndreptă spre Casa Veșniciei.

Înfășurată într-un lințoliu alb, având pe piept, ca o podoabă pioasă, chipul bunului Osiris, cu fața ovală și zâmbitoare, cu biciul Faraonic într-o mână și în cealaltă cu toiagul de păstor, mumia fu așezată pe banca de nisip de lângă gura mormântului.

Preotul sacrificator ucise vaca și împărți carnea.

Ceremonia fu lungă și solemnă, cum se cuvine. Merit și Neferura, neștiind cuvintele sfinte și trebuind să le rostească după șoaptele preoților dimprejur, încurcară puțin slujba, încât de vreo două ori Unamonu încruntă din sprâncene. În cele din urmă însă mumia fu coborâtă sub pământ și așezată în sarcofag, într-o dungă și cu gâtul pe o rezemătoare ca să poată vedea mai lesne formulele mântuitoare pentru viața de dincolo ori să și le reamintească de le-ar fi uitat. Zidarii începură degrabă să astupe intrarea coridorului subteran, în vreme ce mulțimea întristată se ospăta din pomenile bogate.

Toată noaptea următoare Unamonu urmări în gând peregrinajul sufletului tatălui său. Îl vedea ajungând la templul lui Osiris, bătând la poarta împărăției sufletești, pătrunzând în sala îndoitei dreptăți, unde omul se desparte de păcate spre a se învrednici pentru viața eternă. În fund, sub un naos de sicomor, Zeul cel bun și drept, așteaptă pe fiul Senusret care sosește tremurând. O cumpănă uriașă se află în mijlocul sălii. Mait, femeia dreptății și a adevărului, stă în picioare, aproape, să cântărească inima răposatului. Mai încolo, o fiară groaznică, Amait, mâncătoarea, jumătate crocodil și jumătate hipopotam, întoarce gura către Osiris, cerându-i parcă voie să sfâșie pe cel de-abia venit. Și împrejur, ghemuiți pe călcâie, șed liniștiți cei patruzeci și doi de zei judecători, întocmai atâția câte nomuri are Egiptul și câte păcate grele ispitesc pe om în viața pământească.

Anubis pune inima pe cântar. Senusret se înfricoșează cumplit și zice: „Inima mamei mele, inima nașterii mele, inima vieții mele, nu te scula cu mărturie împotriva mea, nu fi vrăjmașa mea în fața nemuritorilor!“ Isis, bună și iubitoare, e gata să-i sară în ajutor. Dar nu e nevoie. Senusret a fost fără păcate, încât zeul Thot poate vesti stăpânului Osiris: „Răposatul e cântărit pe cântar și nu e greșeală într-însul, inima lui e dreaptă, acul cântarului arată drept…“ Atunci Osiris rostește bucuros: „Biruitor să iasă răposatul ca să umble prin toate locurile, printre duhuri și printre zei, iar paznicii porților Apusului deloc să nu-l oprească!…“ Cuprins de mare veselie, Senusret înșiră toate cele o sută și unu de nume ale lui Osiris, apoi pe ale tuturor zeilor deosebit, apoi pe ale celor șapte săli ale raiului cu patrusprezece porți și patrusprezece locuințe…

Unamonu nici nu mai putu adormi în noaptea aceea.

Mereu i se părea că a uitat ceva și că sufletul celui ce i-a dat viață, rămas fără sprijinul talismanului cuvenit, va fi mâncat de vreun duh vrăjmaș și se va pierde în neant pentru vecie. Gândul îl îngrozea. Primejdia nimicirii i se înfățișa ca o amenințare ce-l aștepta și pe el. Trebuia s-o înlăture. Simțea poruncitor că viața lui e nevoie să se prelungească și dincolo de moarte, ca și când ar fi avut o însărcinare tainică de împlinit.

A doua zi se hotărî să înceapă îndată a-și clădi Casa Veșniciei. Se sfătui cu meșteri, își alese locul într-o parte ascunsă a dealurilor. Făcu el însuși niște planuri, porni lucrul numai cu oameni de încredere. Și se liniști, parc-ar fi invins de acuma puterea morții.

Peste doi ani închise ochii maică-sa Merit, nu atât de bătrânețe, cât de jale pentru neuitatul ei Senusret pe care l-a iubit mult și cu care se învoiau în toate.

Și peste alți doi ani, un sol domnesc aduse nomarhului știrea că a murit Faraonul. Orașul sfânt Abotu se cutremură de întristare, iar Unamonu se găti grabnic să plece la Nu-Ptah, la înmormântarea celui ce a fost rege și la încoronarea celui nou. Neferura, cum află de plecarea lui, îl linguși și-l rugă să o ia și pe dânsa. N-a avut parte să iasă nici barem până la Nut-Amon, deși e soție de nomarh și ar avea dreptul să se mai arate și ea în lume. Plânse și își blestemă soarta nenorocită.

Toți bărbații își iau nevestele când e vorba de niște serbări așa de frumoase. Nu e nici slută, nici proastă, să fie osândită a-și îngropa tinerețea în orașul unde nu întâlnești decât preoți și morminte. Vrea să cunoască și ea obiceiurile curții, să vorbească cu femeile Faraonului.

Unamonu nu putu rezista. O luă.

3

Nu-Ptah, orașul domnesc, jelea zgomotos pe Kufu, în vreme ce marii preoți ai zeului Amon pregăteau încoronarea principelui regal Dadefra, cel mai mare dintre cei treizeci și trei de feciori ai răposatului.

Unamonu fu găzduit în Casa Faraonului, ca și ceilalți nomarhi sosiți. Moștenitorul tronului se afla de câteva zile în templu, supunându-se curățeniilor obișnuite înainte de încoronare.

Kafra, al doilea fecior al lui Kufu, se însărcinase cu primirea nomarhilor. Stătea toată ziua în mijlocul lor, vorbea cu fiecare, se interesa de mersul treburilor. Avea vorba bună și privirea de oțel. Unamonu îl îndrăgi.

În ziua încoronării orașul își întrerupse jalea. Toată lumea se îmbulzi pe ulițele strâmte și strâmbe, iar cei mai norocoși pe aleea dintre palatul regal și marele templu al lui Amon, pe unde trebuia să treacă cortegiul. Când apăru Dadefra, cu pschentul greu pe cap, cu mantia de fir pe umeri, iar în mâini cu toiagul și biciul zeului Osiris, orașul întreg izbucni într-un clocotitor strigăt de bucurie.

În sala tronului, în templu, pretutindeni, Unamonu urmărise numai fața noului Faraon, lată, cu buzele cărnoase și umede.

De pe frunte i se prelingeau mereu, împrejurul sprâncenelor, picuri de nădușeală, brăzdând fardul gros cu care sclavele negre îi rumeniseră obrajii. În ochii măslinii avea oboseala și lâncezeala omului ce-și petrecea vremea numai în brațele femeilor.

Privindu-l, Unamonu simțea o ură ciudată împotriva Faraonului.

Căuta să o înăbușe și nu izbutea. Își aduse aminte niște cuvinte pe care i le șoptise odinioară tatăl său despre moștenitorul tronului: „Dadefra mai mult iubește femeia decât pe Amon…“ Apoi zvonul ajunsese demult până la Abotu despre Isit, fata unui rob, pe care Dadefra a luat-o în Casa Femeilor sale. Din pricina ei principele ocolește pe sora și soția sa, și o umilește. Isit l-a fermecat cu farmece necunoscute, făcându-l să poftească mereu alte femei, dar să nu se despartă de ea nici o noapte. În timp ce înconjurau zidurile sanctuarului, Unamonu întrebă pe un preot din cortegiu:

— Faraonul are copii?

— Are trei, cu Isit, răspunse preotul uimit că un nomarh nu știe ceea ce știe ultimul sclav din Nu-Ptah.

Un ospăț minunat sfârși solemnitatea, în grădinile palatului, bogate în umbre de platani, cu pajiști tunse și înflorite ca niște covoare, cu bănci de sicomor și de marmură. Mese joase erau întinse pe marginile aleilor pentru căpeteniile breslelor și miile de slujitori ai Casei Faraonului. Chiar în fața palatului, pe terasa albă, se improvizase un chioșc uriaș, acoperit, unde se așezară nomarhii cu soțiile lor și toți sfetnicii regali cu marii preoți ai tuturor zeilor.

Dadefra apăru întovărășit de Marea Femeie, sora și soția sa, și de Isit, femeia inimii sale. Toată lumea se închină sărutând pământul, dar în sufletul mai-marilor se ascunse anevoie mirarea că Faraonul nici la ospățul încoronării nu s-a putut despărți de Isit. În loc să țină de mână pe soția sa domnească, Dadefra își sprijinea brațul stâng pe umărul frumoasei ibovnice, care zâmbea triumfătoare și se uita peste mulțimea ploconită ca și când ea ar fi fost adevărata stăpână a celor două țări.

Unamonu ședea la o masă aproape de masa Faraonului.

Când zări pe Isit, tresări parcă i s-ar fi împlântat o săgeată în inimă. Nu-și mai putu lua ochii de la ea. Îl cuprinse o spaimă care totuși îi mângâia sufletul.

„Isit… Isit…“ Îi umblă prin minte numele ei într-un vârtej sălbatic parc-ar fi căutat urmele unei amintiri ascunse undeva în tainițele sufletului.

„O cunosc pe Isit… De unde o cunosc?“ se întrebă deodată, încercând să-și adune într-o grămadă toate clipele vieții, să poată alege pe cele lămuritoare.

Nu găsi nimic, dar simțământul stărui, tot mai viu, umplându-i inima cu bucuria arzătoare a unei revederi de mult așteptate.

Isit stătu o clipă în picioare, înainte de a se lăsa pe banca așternută cu blănuri de lei, în stânga Faraonului. O pană stufoasă de struț, albă, înfiptă în părul arămiu, buzele subțiri, culoarea sângelui, nasul mic, răsfrânt puțin ștrengărește…

Rochia străvezie îi dezmiardă trupul. Gulerul de fir brodat cu pietre scumpe se răsfrânge pe umerii fildeșii, iar în față i se odihnește pe sânii rotunzi ca două portocale. În picioare poartă sandale de aur.

Cete de sclavi alergau printre mese, cu tăvi grele încărcate de mâncăruri. Gâștele fripte întregi erau mai căutate și vinurile vechi în cupe cu două torți pe care le umpleau mereu fecioare slujitoare. Neferura era fericită, se simțea mai frumoasă ca toate femeile, râdea și mânca. Dezghiocând cu degetele-i fine carnea albă de pe un piept de gâscă, șopti lui Unamonu:

— Pâinea noastră de semințe de lotus e mai bună ca asta de orz…

Unamonu n-o auzi. Strângea în mână o bucată zdravănă de friptură din care nici nu gustase. Se uita necontenit la masa Faraonului, în neștire. Neferura îi mai zise ceva. Nu înțelese, dar își veni în fire.

„Isit are într-adevăr vrăji tainice“ se gândi îngrijorat.

Bău două cupe de vin, una după alta, și intră în vorbă cu un nomarh bătrân despre Casa Veșniciei pe care și-o înălțase răposatul Kufu, sfârșită de-abia acum un an, parcă Faraonul și-ar fi presimțit moartea. Bătrânul mâncăcios, cu fața murdară de unsori și fărâmături de carne, cu ochii holbați de lăcomie, răspundea în monosilabe, înghițind după fiecare gură de mâncare câte o gură de vin. De-abia când isprăvi halca de friptură i se deschise cheful de vorbă, pornind să povestească cum și-a clădit el un mormânt scump în apropierea piramidei marelui Faraon, ca să se odihnească în vecii vecilor lângă stăpânul cel bun și drept. Unamonu nu-l mai putea asculta.

Ochii lui sorbeau iar pe Isit care nici barem nu-l văzuse. Apoi brusc întrerupse povestirea bătrânului, zicând din toată inima:

— E frumoasă Isit, femeia regelui…

Nomarhul clipi șiret, întoarse capul s-o vadă și murmură:

— Frumoasă. Și nu va îmbătrâni niciodată. Are treizeci de ani, a născut trei copii și iată, parcă-i o fecioară de cincisprezece.

Neferura prinse vorbele bătrânului, oftă și adăugă cu imputare:

— A, dacă aș afla și eu tainele ei! Unamonu le știe și nu mi le spune.

Unamonu se uită la ea mirat, parcă ar fi văzut-o întâia oară.

Și îi veni în gând, din senin: „Femeia asta mi-e străină, deși e sora și soția mea, iar Isit, deși mi-e străină, parc-ar fi adevărata mea soră și soție!“ Gândul i se păru ciudat, îl înfricoșă. Vrând să-l alunge, își aruncă iar ochii la Isit care râdea zgomotos și se răsfăța în vreme ce Faraonul îi mângâia spinarea goală. Ura împotriva lui Dadefra izbucni mai vie în inima lui Unamonu. Se zbuciuma parc-ar fi plănuit să se repeadă să scape pe Isit de alintările unui dușman. Glasul Neferurei îl potoli:

— Vezi ce frumoasă e rochia marii favorite? Am să-mi fac și eu una la fel. Ce zici, mi-ar sta bine? Îți place tăietura mânecilor în coadă de rândunică? Uite cum o îmbrățișează Faraonul! O, și sărmana regină zâmbește trist și rabdă. Dar și ea e prea rece. Isit e mult mai dulce.

Atunci Isit, cu gâtul întins sub sărutarea regală, întoarse ochii spre masa la care ședea Unamonu, îi întâlni privirea și rămase deodată așa, cu buzele întredeschise și înflorite de surâsul zburdalnic. Unamonu de-abia acuma îi văzu bine ochii mari, albaștri ca cerul dimineții, cu genele lungi încărcate de fard, cu o strălucire misterioasă și ispititoare în care scânteiau amintiri din alte lumi. Privirea ei tulburată se odihni atât de lung asupra lui Unamonu că atrase atenția tuturor. Însuși Faraonul se uită spre masa nomarhului din Abotu și șopti ceva Isitei care avu o înfiorare parcă ar fi trezit-o dintr-un vis plăcut.

Neferura observase privirea favoritei și se roși de mândrie când Dadefra învrednici de asemenea cu o privire masa lor. Murmură încântată:

— Ai văzut, Unamonu? Isit s-a uitat la mine. Și Faraonul.

Dintre toate numai la mine s-au uitat. Sunt fericită.

Sclavii aduceau acum fructe și dulcețuri.

În fața mesei regale, în locul pătrat înadins lăsat liber, apăru dansatoarea Tantnuit, goală din cap până în picioare, cu un văl roșu diafan în mâini, cu răsuciri de corp voluptuoase, însoțită de cântărețele din sistru, flaut și harpă. Ochii Faraonului se aprinseră văzând trupul dansatoarei. O melodie tărăgănată începu. Câteva roabe tinere, ghemuite între cântărețe, băteau din palme în tact rar. Tantnuit dansa cu mișcări de șolduri și tremurări de pântece, învârtind vălul parcă s-ar fi apărat de îmbrățișări prea pătimașe. Dadefra o sorbea, lingându-și mereu buzele, cu priviri lacome. Apoi, când dansatoarea se grămădi la picioarele lui, la sfârșit, îi dărui un inel de cornalină, strângându-i brațul puțin asudat.

Tantnuit nici nu apucase să iasă și piticul Danga, răsfățatul curții, se repezi înlăuntru. Fu primit cu râsete gălăgioase la care el răspunse scoțând limba. Umblă în patru labe cu lătrături de cățel flămând, se dădu peste cap. Faraonul însă nici nu se uita la el acuma. Mânios că Dadefra nu-l ia în seamă, piticul zbieră ceva într-o limbă sălbatică. În zadar. Deabia mai râseră câțiva nomarhi necunoscători ai cuviinței obișnuite la ospețele regale.

Veni un harap cu niște maimuțe învățate să joace ca oamenii după o muzică specială de fluiere și tobe. Toată lumea se minună afară de Dadefra. Nu-i mai plăcu regelui nici chiar meșterul străin cu doi papagali dresați să vorbească între ei despre noul Faraon și să strige la urmă: „Milioane de milioane de ani stăpânului Dadefra!“ Deodată Faraonul porunci cu glasul aspru:

— Tantnuit!

Maestrul plăcerilor regale alergă desperat. Tantnuit, înfășurată într-o mantie de in, ședea între tovarășele ei, sub un palmier bătrân, aproape. Cum o văzu iar, Dadefra se lumină la față. În mijlocul dansului, spuse o vorbă reginei și alta favoritei, se sculă, făcu semn dansatoarei, o luă de mână și apoi porniră toți patru spre poarta palatului. Plecând, Isit se mai uită o dată lung la Unamonu, parcă ar fi căutat să-și umple ochii cu privirea lui.

Faraonul cuprinse în mers mijlocul dansatoarei Tantnuit, pipăindu-i șoldurile goale cărnoase. Se ridicară de pretutindeni murmure de ușurare:

— Dadefra a poftit pe Tantnuit. Dadefra a scăpat de vraja frumoasei Isit! Slăvit fie marele Amon!

Unamonu se bucura și nu-și dădea seama de ce; i se făcuse un gol dureros în inimă când nu mai văzu pe Isit, și totuși era vesel.

— Mereu s-a uitat la mine Isit, îi spuse la ureche Neferura, triumfătoare. Dar dansatoarea Tantnuit e mai frumoasă și de-acuma ea va fi aleasa Faraonului.

Toate cuvintele pe care le auzea i se păreau înmuiate în fericire.

Serbarea continuă. Veniră alte dansatoare, apoi luptătorii libieni. Unamonu privea și zâmbea mereu, pierdut. La o masă alături, femeia nomarhului din Mes-Ra, o bătrână înăcrită, zise cu glas tare:

— Faraonul va izgoni din Casa Femeilor sale pe Isit, cu toate că e mama copiilor lui, iar Isit va fi iar sclavă cum a fost și maică-sa…

Unamonu prinse vorbele bătrânei. Îi plăcură atât de mult că-i venea s-o îmbrățișeze. Îi răspunse râzând încrezător:

— Așa! S-o izgonească Faraonul! Am s-o cumpăr apoi eu pe Isit, s-o duc acasă la noi, la Abotu.

I se încurcă limba parc-ar fi fost beat, deși nu băuse nici pe sfert cât ceilalți.

Neferura surâse foarte mulțumită că Unamonu se gândește să-i cumpere ca roabă pe Isit, iubita Faraonului.

4

A doua zi Unamonu se duse la marele preot al lui Osiris, despre care știa că cunoaște toate cele ce se petrec în casele Faraonului. Trebuie să afle neapărat ce-i cu Isit sau barem să vorbească despre ea. Marele preot cunoscuse și iubise odinioară pe Senusret. Fiind guraliv din fire, nu aștepta decât să fie stârnit, încrezător în fiul lui Senusret, preotul își deschise larg inima, mai ales când veni vorba despre noul Faraon.

— Nu sunt bune semnele! Dadefra e cu totul robit de femei, mormăi dânsul cu amărăciune. În loc să-l doară grijile cârmuirii, se gândește veșnic la poftele trupului nesăturat. Faraonul trebuie să fie asemenea lui Amon, zeul zeilor, și Dadefra nu-și poate stăpâni nici pornirile inimii…

Unamonu dădea din cap cu gravitatea cuvenită și chibzuia mereu cum ar putea întreba ce s-a făcut cu Isit. Preotul însă îi spuse singur cât de indignați sunt toți slujitorii zeilor din pricina purtării noului Faraon. Nu s-a mai pomenit de când lumea ca un domn al celor două țări să se arate cu ibovnica de mână chiar la ospățul încoronării. Să aibă femei câte îi dorește inima, dar să le păstreze în Pahimtu, cum e obiceiul, pentru potolirea trupului. Ș-apoi cum a plecat de la masă cu Tantnuit, lăsând de rușine pe mai-marii țării, ca să se culce degrabă cu ea!

— E cu totul robit femeilor, gemu bătrânul iar îndurerat.

Atunci Unamonu zise cu glas care parcă voia să pipăie:

— Dar barem așa Dadefra a scăpat din mrejele vrăjitoarei?…

Preotul zâmbi îngăduitor:

— Crezi c-a scăpat? Nu cunoști pe Dadefra, tinere! N-a scăpat și nici nu poate scăpa. Isit i-a pătruns în sânge ca otrava dulce de care nimeni nu mai vindecă pe om. De când a luat pe Isit în Casa Femeilor sale, Dadefra a mai schimbat mii de femei, după toane. Toate au trecut, Isit a rămas.

— Dansatoarea Tantnuit e prea frumoasă, îngână Unamonu cu o strângere de inimă.

— Numai trupul ei e frumos, pe când Isit are și sufletul frumos! răspunse bătrânul apăsat.

— Isit… șopti Unamonu stins, parcă i s-ar fi topit încet toate nădejdile.

— Tantnuit poate fi bună pentru o noapte, dar Isit pentru toată viața! urmă preotul.

— Faraonul trebuie să alunge pe Isit din Casa Femeilor sale!

zise nomarhul cu o lucire de mânie în ochii speriați.

— Niciodată! După fiece femeie nouă, Dadefra se leagă mai mult de Isit!

Unamonu îngălbeni. Se uita la marele preot ca și când i-ar fi cerut îndurare. Bâlbâi apoi îngrozit:

— Trebuie s-o alunge!

— Trebuie? făcu atunci bătrânul zâmbind puțin batjocoritor.

Află dar că adineaori am văzut, în grădina palatului, pe Dadefra, în chioșcul de sicomor, împreună cu Isit. El o ținea pe genunchi și o săruta, iar ea de-abia răspundea la mângâierile lui…

Preotul nici nu observă cum se clătina din picioare Unamonu, parcă i-ar fi venit amețeală. Continuă să-i povestească întâmplări din căsnicia Faraonului, să compătimească apoi pe regina care n-a avut norocul să fi născut barem vreun copil, să laude în sfârșit pe Kafra și să regrete că răposatul Faraon n-a lăsat moștenitor pe Kafra, spre binele și mărirea țării.

Unamonu nu mai auzea nimic, ca și când ar fi mâncat din carnea spurcată a peștelui oxirinx, care a înghițit bărbăția binefăcătorului Osiris. De-abia seara își veni în fire, zicându-și că marele preot e un zevzec care torăie verzi și uscate, și că Isit, orice-ar fi, nu mai poate rămânea în Casa Femeilor lui Dadefra.

Marea Femeie a Faraonului pofti la o petrecere, în casele ei, pe toate femeile nomarhilor. Neferura se găti de dimineață până după amiază, își puse toate podoabele. Voia să fie iar cea mai frumoasă, cum își zicea că a fost și la ospățul încoronării. Se întoarse de-acolo la Unamonu strălucitoare de fericire:

— Am fost fermecătoare, iubitule! Am petrecut minunat!

Toată lumea m-a admirat. Câteva femei de-ale Faraonului au chemat pe loc sclavele să-mi vadă rochia, să le facă și lor rochii la fel…

Unamonu o așteptase înfrigurat. Spera să afle ceva despre Isit. Neferura îi povesti amănunțit cum a cunoscut pe toate cele optzeci și opt de femei ale lui Dadefra, silindu-se să-și amintească numele lor și mai cu seamă rochiile și podoabele fiecăreia. Regina nu-i prea plăcuse; o găsise într-adevăr prea rece și tristă. Bărbatul, nerăbdător, întrebă:

— Dar Isit? A izgonit-o Faraonul? Neferura îi aruncă doar o privire disprețuitoare, ca și când întrebarea nici n-ar merita răspuns. Mai vorbi un răstimp despre sandalele reginei și pe urmă trecu la Isit. Unamonu suspină.

— Mai toată vremea numai cu mine a stat Isit! zise femeia cu mândrie. Nu-ți spuneam eu la ospăț că se uită mereu la mine? Chiar așa a fost. Mi-a mărturisit Isit că eu am fost cea mai frumoasă!

Unamonu tremura. Inima îl îndemna să-i pună deodată mii de întrebări. Îi era frică să nu-i ghicească taina Neferura. Tăcea și-i sorbea cuvintele.

— M-a întrebat și de tine, urmă Neferura, strângând buzele cam ironic. Parcă-i era rușine să vorbească despre un biet nomarh. Ai avut noroc că i-am plăcut eu mult de tot! Ca să mă măgulească pe mine, m-a întrebat de mai de multe ori și despre tine. Vezi ce înseamnă să ai o femeie isteață și frumoasă cum sunt eu? Și cât de puțin m-ai prețuit tu până acuma! N-ai merita să fac atâtea sacrificii pentru tine, Unamonu!

Bărbatul murmură cu o pizmă ce i se vedea pe față:

— Fericită ești tu, Neferura!

— Sunt cum mi se cuvine să fiu! zise femeia privindu-l de sus. Îmi pare însă rău că nu rămânem aici!

— Până la înmormântarea lui Kufu trebuie să stăm…

— Eu vorbeam să rămânem aici totdeauna, făcu Neferura.

Păcat că nu se poate. Isit m-a întrebat de ce nu venim în Nu-Ptah, că doar tu ești prietenul Faraonului. Nu știa frumoasa că soarta te-a osândit să trăiești în Abotu. Se îmbiase chiar să vorbească Faraonului să ne aducă la curte, să-ți dobândească vreo dregătorie potrivită.

— S-a îmbiat Isit? întrebă Unamonu cu o izbucnire de bucurie, care se înecă însă repede în amărăciune. Adăugă trist: Adevărat, nimeni în lume, nici chiar Faraonul, nu mă poate smulge din marele templu al Celui Bun. Numai moartea.

— I-am spus și totuși ea a mai stăruit, zise femeia. Mă iubește mult de tot, nici nu-ți poți închipui cât mă iubește. E o ființă nespus de drăgălașă. Nu mă mir că Dadefra îi zice „stăpâna gingășiei“ și o ține ca ochii din cap!

— Lumea spunea că are s-o alunge, oftă Unamonu, fără speranță.

— Mai curând va alunga Faraonul pe toți preoții și maimarii țării decât să se despartă de Isit! răspunse Neferura cu o siguranță ce nu mai îngăduia nici o îndoială.

Unamonu era zdrobit. Visul, pe care și-l făurise dintr-o vorbă auzită întâmplător, care înflorise în sufletul lui ca o lume aievea, se destrăma. În inimă însă îi rămase dorul după Isit ca un cărbune aprins. Rătăcea pe ulițele murdare, printre oameni urâți și gălăgioși, îmbrăcați în zdrențe, prin aleile grădinilor palatului, grăbit și speriat parc-ar fi căutat ceva pierdut pentru totdeauna. Apoi, din senin, a doua zi întrebă pe Neferura:

— Cum i-e glasul?

— Glasul reginei? se miră femeia neînțelegând îndată.

— Nu… șovăi Unamonu. Nu al reginei…

— Vorbești de Isit, râse Neferura. Cald și dulce, parcă te mângâie.

Mai trecu o zi până ce Unamonu întrebă iar:

— Era veselă?

— Isit e veselia întrupată, îl lămuri Neferura. Dar inima ei oftează des. Așa e inima, niciodată nu se mulțumește cu ce are.

— Poate că nu-l iubește pe Dadefra? îndrăzni Unamonu.

— Care femeie n-ar iubi un rege?…

Unamonu nu mai avea odihnă. Zile întregi pândea primprejurul porților grele ce despărțeau Casa Femeilor regale de atingere cu lumea bărbătească. Nădăjduia s-o zărească. I s-ar fi astâmpărat inima întâlnindu-i barem o privire. Încercă să intre în vorbă cu paznicii scopiți, care însă, de frica morții, îl izgoniră ca pe un sclav pribeag.

În sfârșit sosi ziua înmormântării răposatului Kufu. Ca nomarh al orașului sfânt unde a înviat din morți blândul zeu Osiris, Unamonu avu rol de frunte în desfășurarea ceremoniei și îndeosebi la ritul deschiderii gurii. Se încurcă totuși în litaniile pe care le știa bine de mic copil. Ochii lui descoperiseră pe Isit printre celelalte femei regale. În tot timpul slujbei săvârșite în templul nou ce se ridicase lângă Casa Veșniciei lui Kufu, nu se mai gândea decât să-i audă glasul, chiar de-ar fi să-și piardă pe urmă fericirea sufletului în viața de dincolo. Se bucură când mumia Faraonului dispăru în pântecele piramidei uriașe.

Mii de vaci și mai multe păsări fură jertfite spre a dobândi, pentru sufletul mortului, mila Celui ce iubește dreptatea. Mii de mii de oameni înconjurau Casa Veșniciei care părea un munte de lespezi lucitoare. Ospățul pomenilor mulțumi toată lumea. Fumul sacrificiilor acoperea câmpia întreagă, ca un nour albastru, și cobora până peste apele Nilului sfânt. Mii de preoți mari și mici împărțeau bucăți de carne sfințită norodului lihnit de foame și totuși certăreț.

Faraonul oferea, chiar cu mâinile sale sfinte, bucățile cele mai bune din vaca cea mai grasă fruntașilor țării, începând cu Marea Femeie Regală, urmând cu prinții, frații săi, cu femeile casei sale. Unamonu, ca mare stăpân peste marele templu al marelui Osiris, dădea mână de ajutor Faraonului.

Acuma era fericit. Putea vedea de aproape pe Isit, care a stat toată vremea acolo, lângă Dadefra și lângă el. Uneori mantia lui albă atingea haina ei albastră și fină ca pânza de păianjen.

S-au privit întâi lung, citind fiecare în ochii celuilalt bucuria inimilor ce s-au regăsit după despărțiri de milioane de ani.

Fețele lor erau luminate de sclipirea ochilor care se mângâiau.

Apoi Faraonul a întrerupt farmecul cu o întrebare. Isit răspunse și Unamonu îi auzi doar glasul, fără a înțelege cuvintele.

Fericirea îl amețea. Își dădea seama că, de s-ar mai uita la ea, nu-și va putea stăpâni patima și o va îmbrățișa în fața lumii întregi. Nu mai cuteză un răstimp să întoarcă ochii spre dânsa.

Simțea însă mereu privirea ei pe obrajii lui, pe pieptul lui, pe mâinile lui, care tremurau ciopârțind un șold rumen de vacă sacrificată. Apoi, însetat după inima ei, ridică iar pleoapele.

Îi întâlni zâmbetul fierbinte. O văzu cum ținea în mână o felie de friptură din care de-abia gustase. Văzu bine chiar locul de unde au mușcat dinții ei mici, albi.

Mâinile Faraonului erau unsuroase de carnea ce o dăruia, în semn de prietenie, fruntașilor dintre fruntași. Unamonu tăia bucățile cu dibăcie, deși cuțitul îi juca în mână. Deodată însă, tocmai când se uita pierdut la Isit, îl deșteptă o durere ascuțită în arătătorul stângii. Tăișul cuțitului îi pătrunsese până la os.

Scoase un țipăt scurt, năbușit. Sângele țâșnea din rană.

Dadefra se întoarse spre el, văzu și surâse. Isit, speriată, se repezi întrebând:

— Te-ai tăiat rău?

— M-am zgâriat puțin, bolborosi Unamonu cu ochii în ochii ei.

— Totuși, să te leg! adăugă Isit, aruncând o privire rugătoare Faraonului.

— Leagă-l! porunci Dadefra.

Unamonu zâmbea uluit. Nu-l durea nimic și se uita doar la Isit, care, având felia de carne în mână, nu știa ce să facă.

Îi veni el în ajutor. Cu același cuțit tăie o fâșie din mantia-i albă și o întinse frumoasei Isit. Ea o luă, dar rămase tot atât de încurcată. Atunci Unamonu puse cuțitul pe altarul de piatră și apucă lacom carnea din mâna ei. Isit râse. Râsul ei era ca o picurare de grăunțe de argint. Legându-l, îi șopti:

— Te doare?

— Nu! răspunse Unamonu tainic.

Atingerea degetelor ei calde îi dădea fiori de beție. Îi simțea respirația ușoară pe mâna murdară de grăsimi și roșită de sânge. Suflarea ei era ca umbra sicomorului în arșița verii.

Cum stătea puțin plecată peste brațul lui, îi vedea umerii plini și, sub rochia ce-i dezvelea gâtul, rotunjimea sânilor. În nări sorbea mirosul trupului ei mai amețitor și mai dulce ca toate parfumurile înti.

— Cum te cheamă? îl întrebă pe urmă Isit, îndreptânduse, privindu-l în adâncul ochilor, în vreme ce degetele ei pipăiau ușor mâna lui înfășurată.

— Unamonu din Abotu, zise dânsul domol și înfricoșat de bătăile inimii sale.

— Unamonu! repetă ea cu glas visător, parcă dincolo de sunetul cuvântului ar fi simțit adierea unei amintiri.

Isit se retrase apoi la locul ei și rămase gânditoare, cu buzele repetând mereu, fără glas, numele lui. Unamonu își privea mâna stângă pe care o mângâiaseră degetele ei, îngrijorat numai să nu-i dispară urmele. Apoi văzu felia de carne în mâna dreaptă, văzu urmele dinților ei. Mușcă brusc în același loc, cu o lăcomie sălbatică, încercând așa să-și mulcomească pofta inimii. Isit îl zări. În ochii ei ca cerul lucea soarele bucuriei.

5

Peste câteva zile avea să plece acasă, cu Neferura, la Abotu. Se îngrozea. Toți cei patruzeci și doi de nomarhi își luară rămas bun de la Faraonul Dadefra, sărutând de șapte ori pământul. Faraonul le porunci să înceapă degrabă numărătoarea vitelor.

Unamonu nădăjduise să mai vadă pe Isit. Trebui să pornească pe Nil în sus cu nădejdea sfărâmată. Începuse vântul de miazăzi parcă ar fi vrut să oprească corabia care îndepărta pe Unamonu de dragostea inimii lui. Pe cât era corabia de încărcată cu daruri de-ale Faraonului pentru marele templu al lui Osiris, pe atât de împovărat cu dureri era sufletul nomarhului. Treizeci și trei de perechi de lopeți sfârticau apele râului sfânt vâltorite de mânia vântului fierbinte. Unamonu ședea afară, în arșiță, pe scaun înalt, cu fața spre orașul în care rămânea Isit. Nemișcat, înfășurat în mantia albă, cu mitra albă în cap, părea un Osiris fără barba sfântă. Privirea lui cerceta chinuită orizontul, deși era mult de când templele, palatele, grădinile pieriseră ca închipuirile unui vis frumos care se spulberă când deschizi ochii.

Două sclave negre se sileau să-l apere de sulițele soarelui, făcându-i mereu vânt cu niște apărătoare uriașe de papirus.

Coborî noaptea și Unamonu rămase singur, în același loc, pe același scaun. Zadarnic îl chema Neferura în chioșcul unde li se pregătise pat moale și masă bogată. Singurătatea îl ispitea. Tăcerea o măsura plescăitul regulat al lopeților, precum sclipirile stelelor pipăiau puterile întunericului. În urechile lui răsuna din ce în ce mai limpede glasul ei până ce auzi, repetate de mii de ori, cuvintele pe care i le spusese ea. Acuma cuvintele acelea parcă aveau înțelesuri multiple, în ele parcă s-ar fi topit toată iubirea lor. Mâna stângă îi era legată de aceeași fâșie pe care i-o potrivise ea acum șapte zile. Târziu, privind oglinda apei cu licăriri misterioase, îi apăru din valuri însăși Isit, albă, zâmbitoare. Se apropia cu legănări de șolduri și cu o strălucire pătimașă în ochii ca două stele. I se părea mai ademenitoare decât zeița Isis, cea ocrotitoare a iubirilor și a tainelor. Unamonu întinse brațele, însetat. Chipul dispăru ca o vedenie înșelătoare…

Acasă, tristețea i se încuibă în suflet ca frigurile cele rele în oase. Neferura credea că e bolnav și rugă pe marele rekhakhet, care cunoștea toate leacurile, să redea lui Unamonu sănătatea și veselia. Nomarhul află și fu cuprins de bănuieli: poate că într-adevăr Isit l-a fermecat cu vreo vrajă, precum a fermecat și pe Dadefra? Își aminti cum a mâncat carnea din care mușcase ea. Alergă în sanctuarul templului, mormăi acolo toate formulele mântuitoare de farmece, înghiți din toate zemurile sfințite câte o gură. Dar noaptea următoare Isit îl dojeni în vis: „Așa mă iubești?“ și Unamonu avu remușcări și plânse în taină că și-a pângărit iubirea.

Pe urmă își atârnă speranțele de marea sărbătoare a bunului Osiris. Noul Faraon are să vie la Abotu cu toată curtea, după obiceiul din strămoși. Va veni și Isit. Cu cât se apropia luna Choiak, cu atât Unamonu se înviora. Dadefra sosi fără femei.

Nomarhul cunoscu atunci toate sfâșierile deznădejdii, precum Neferura gustă toate mulțumirile bucuriei. Era unica femeie de neam mare. Faraonul îi vorbi numai ei ca unei surori de sânge; la ceremonia marelui mister înfățișă pe zeița Isis. Mai avea o singură dorință: s-o îndrăgească Dadefra și s-o ia în Casa Femeilor sale pentru totdeauna.

Același mare preot care îi vorbise lui Unamonu despre Isit, în curtea templului osirian din Nu-Ptah, îi povesti acum frământările cele mai noi din casa Faraonului. Regina s-a săturat de umilințe. „Dacă merge și Isit la Abotu, eu rămân acasă!“ i-a zis în față Faraonului, îndemnată în ascuns de către vrednicul Kafra. Faraonul s-a mâniat și era să vie într-adevăr numai cu Isit și celelalte femei, iar pe Aia s-o lase acasă. Ar fi fost o rușine fără seamăn. În ultima zi, spre fericirea celor două țări, Dadefra a ascultat rugăciunile marilor preoți și n-a mai adus pe Isit, dar nici pe regină.

Unamonu ascultă povestirea preotului până la capăt, apoi îi întoarse spatele fără o vorbă, încât bătrânul se înfurie și-i strigă în gura mare:

— Necuviinciosule!

Înainte de a pleca înapoi, Kafra, care însoțise pe rege la marea sărbătoare, luă deoparte pe Unamonu să schimbe cu el câteva cuvinte între patru ochi. Nomarhul spera iar în vreo taină care i-ar putea hărăzi pe Isit. Kafra însă îl ispiti mai mult din ochi, parc-ar fi vrut să-i citească în suflet ceva. Unamonu avu o nouă dezamăgire. Kafra îl întrebă despre revărsarea Nilului, despre retragerea apelor, despre culesul viilor… Nici măcar nu pomeni de Isit.

Acum Unamonu se găsea fără nici un sprijin. Doar vreo minune l-ar mai putea apropia de Isit. Începură îndoielile. Poate că ea nici nu se mai gândește la dânsul. A răstălmăcit el niște cuvinte nevinovate ale ei și a ajuns să-și închipuie că marea favorită a Faraonului ar fi în stare să se coboare până la el.

Suferă din pricina prostiei lui. Își aduse aminte cum i-a spus Neferura că Isit a întrebat-o despre el și totuși, la înmormântarea lui Kufu, a rămas pe gânduri, când i-a spus numele, parcă nu l-ar fi auzit niciodată.

Hotărî să și-o smulgă din inimă. Își zise că trupul lui poftește cu patimă bolnavă trupul alesei Faraonului, ca să găsească plăcerea trecătoare pe care nu i-o mai poate dărui sora și soția sa Neferura. Plăcerea aceasta ușoară însă poate s-o caute la alte femei. Tatăl său Senusret, pregătindu-l pentru marea preoție, îl învățase să disprețuiască poftele trupești și să nu vadă în femeie decât mijlocul de-a avea urmași, care să-i păstreze neamul. De aceea nici n-a cunoscut altă femeie afară de Neferura.

Începu să caute femei. Când aduse în casă pe cea dintâi, Neferura îngălbeni. Se lăudase către prietene că Unamonu ar muri mai bine decât să o împartă pe ea cu alte muieri. Era singurul nomarh care nici nu avea Pahimtu. Ce nevoie de Casa Femeilor, când nu dorea nici o femeie? Îl ocărî, plânse, leșină.

Unamonu parcă era de piatră. Porunci îngrijitorului caselor să-i pregătească degrabă un Pahimtu. Femeia cea nouă era frumoasă și foarte tânără; o alesese pentru asemănarea ei cu Isit.

Era fata unui preot mărunt al marelui templu. Toată familia se bucură și slăvi pe buna Isis că a trimis odraslei lor un noroc așa de mare. Peste șapte zile Unamonu se sătură de trupul ei. O păstră însă în Pahimtu și o copleși cu daruri.

Puse pe păstorul tainelor să-i găsească alta. I se mai aduse o fecioară, mai drăguță, mai fragedă.

Când avu șapte femei în Pahimtu, lui Unamonu îi trecu prin minte că mulțumirea plăcerii trupești nu astâmpără focul inimii.

Nu se dădu bătut. Voia să ucidă în sufletul său pe Isit cu orice preț. Trebuia să nimerească o femeie care s-o înlocuiască barem. Pe care o poftea, o lua. Nici nu le mai aducea în Casa Femeilor. Își împlinea pofta unde se întâmpla. Nu mai alegea.

Între sclavă și stăpână nu e deosebire. E aceeași femeie.

Totuși cu cât schimba mai multe, cu atât golul din inimă îi creștea. Isit îl urmărea pretutindeni, ziua-noaptea.

Apoi într-o bună zi, pe neașteptate, porni spre Nu-Ptah, cu o barcă ușoară și iute ca săgeata de argint. Se duse la Dadefra și-i ceru voie să dea numele „Bunătatea Faraonului Dadefra, fiul lui Kufu“ unui canal mare ce plănuise. Faraonul primi bucuros. Unamonu însă n-avu nici o bucurie. Nu izbutise să zărească pe Isit. Ba mai află că Faraonul, spre a o feri de mânia reginei Aia, a clădit un palat nou în mijlocul unei grădini minunate, înadins pentru Isit. Acolo nu poate pătrunde nimeni afară de Dadefra.

Unamonu văzu cu ochii lui zidurile grădinii și coperișul casei de marmură albă. Era mormântul sufletului său.

6

Șase ani se chinui Unamonu, nomarhul din Abotu. Se ducea din când în când la Nu-Ptah, se apropia de palatul alb, așteptând minunea. S-a împrietenit cu marele scrib Tetunu, purtătorul peceții regale și paznicul tainelor Faraonului. Îi aducea daruri scumpe și, prin cuvinte meșteșugite, îi smulgea vești despre Isit, căci Tetunu o vedea uneori. Află că Isit, din veselă și zburdalnică ce era, s-a făcut gânditoare și mohorâtă parcă inima ei ar fi roasă de o durere ascunsă. Unamonu se mângâia. Isit îl dorește. Isit din pricina lui e întristată.

Neferura își recâștigase mulțumirea de când Unamonu renunțase la celelalte femei, deși le mai ținea în Pahimtu. Îi cerea însă, de câte ori pleca la Nu-Ptah, s-o ia și pe dânsa. În cele din urmă îi împlini dorința socotind că, prin Neferura, va ajunge la Isit. Marele scrib îl sfătui să se potolească. N-ar fi bine să se amestece în cearta din familia Faraonului. Dacă s-ar duce Neferura la regina Aia, s-ar putea supăra Faraonul; dacă ar pătrunde la Isit, s-ar mânia regina și toți prietenii ei, în cap cu viteazul Kafra. Cei mici să nu se bage în neînțelegerile celor puternici. Unamonu stărui. Își plăsmuise prea multe speranțe.

Neferura trebuie să vorbească cu Isit. Puțin îi pasă de supărările reginei. El numai pe Dadefra vrea să-l slujească. Faraonul e stăpânul lui. Tetunu se înduplecă. Dadefra, prin mijlocirea lui, îngădui bucuros soției nomarhului din Abotu să cerceteze pe Isit în casa iubirii regale.

Neferura se minună de bogățiile ce le văzu acolo, dar și mai mult de primirea ce i-o făcu Isit. Parc-ar fi fost surori, așa o îmbrățișă și o cinsti. Era drăgălașă ca și acum șase ani, dar în ochii albaștri plângea o taină chinuitoare. Vorbiră despre multe nimicuri și mai ales despre solemnitățile de odinioară care le-au prilejuit putința să se cunoască și să se împrietenească.

— Unamonu ce face? întrebă apoi deodată Isit cu glasul mai dulce.

Neferura îi povesti cum s-a schimbat Unamonu, parc-ar fi mereu bolnav. Isit avu o tresărire. Ochii i se umplură de lacrimi.

„Atât de mult mă iubește că o înduioșează chiar suferința soțului meu!“ se gândi Neferura, măgulită.

Isit nu se plângea de singurătate. Avea mii de sclave și Faraonul îi ghicea toate dorințele și i le împlinea cu bucurie.

— Mă iubește prea mult Faraonul, zise Isit cu un suspin.

Din pricina mea nu poate iubi pe sora sa regală. Eu nu sunt vinovată de nimic! Sunt o biată femeie. De câte ori nu l-am rugat în genunchi să se întoarcă la Aia, iar pe mine să mă lase în voia soartei! Nu-i cer nici măcar să mă păstreze în Casa Femeilor sale. Degeaba! Mai curând zice c-ar da foc tuturor orașelor din cele două țări, decât să mă piardă pe mine.

Până ajunseră acasă, Neferura trebui să-i povestească totul lui Unamonu, de zeci de ori, vorbă cu vorbă. Ascultând-o, sufletul i se lumină. De-acuma era sigur că Isit înfățișează însăși taina ființei lui. Fără ea, viața lui nu putea avea înțeles, nici aici, nici în altă lume. În ochii ei e strălucirea luminii lui Osiris. Numai unindu-se cu ea, s-ar topi în sânul marelui zeu. Isit e talismanul nemuririi lui, precum el e chezășia eternității pentru ea.

De-abia amândoi, împreună, alcătuiesc un suflet divin vrednic să contemple veșnicia. Iubirea lor e iubirea în Osiris, fericirea fericirilor și taina tainelor.

Trebuie să smulg cu orice preț pe Isit din temnița iubirii Faraonului! își zise Unamonu.

Se închise în odaia vrăjilor care se afla în dosul sanctuarului.

Era hotărât să încerce puterea unui hekau despre care însemnările sfinte spuneau doar atâta: „Dărâmă țările și coroanele!“ Nimeni nu îndrăznea să dezlănțuie vraja aceasta, căci cerea moartea vrăjitorului însuși. Unamonu îndrăzni. Fără Isit, viața lui nu mai merita frica morții. Topi zece tabonu de aur curat, îl amestecă cu șapte picături din sângele său și făcu o statuetă întruchipând pe Isit. Apoi o ascunse într-un palat miniatură asemănător casei albe în care trăia marea favorită. Șaptezeci de zile în șir, de câte șapte ori pe zi scotea chipul ei de aur din închipuirea de palat, mormăind de câte șapte ori cuvinte vechi pe care nici el nu le înțelegea. La sfârșit sfărâmă palatul cu un ciocan de argint, iar statueta o topi din nou și o prefăcu într-un lănțișor pe care și-l atârnă după gât, ca să-l poarte până la împlinirea vrăjii.

A doua zi sosi în Abotu o veste grozavă: a murit regina Aia. Unamonu își frecă mâinile în ascuns:

— Iată puterea neîncercatului hekau!

Porunci să-i pregătească marea corabie cu trei pânze și porni îndată spre Nu-Ptah. Înainte de a se arăta în zare orașul Mes-Ra, întâlni un șir lung de vase iuți, venind tocmai dinspre miază-noapte. Steagul lui Kafra fâlfâia pe toate corăbiile. Unamonu nu pricepea: cum pleacă tocmai Kafra de la înmormântarea reginei Aia? Totuși voia să-și continue calea. I se făcură semne să oprească. Fu chemat pe vasul lui Kafra. Îi vorbi însuși principele:

— Faraonul a otrăvit pe Aia, Marea Femeie Regală, sora lui și a mea, ca să ridice pe tron, în locul ei, pe Isit, aleasa inimii sale. Viața mea și a tuturor odraslelor marelui Kufu se află în primejdie mare. Dadefra vrea să ucidă pe toți cei din neamul Faraonilor, să dăruiască amândouă țările copiilor săi cu Isit. Marii preoți din Nu-Ptah s-au cutremurat de atâta nelegiuire și m-au îndemnat pe mine să mântuiesc țările lui Amon de stăpânul stăpânit de o sclavă fără minte. Iată de ce am plecat. Și te întreb, Unamonu, ca să răspunzi îndată: mergi cu mine ori cu nelegiuirea?

— Merg cu tine! zise Unamonu, fără șovăire.

— Te-am crezut dușmanul nostru, urmă Kafra, mulțumit.

Soția ta a fost o dată la Isit, în casa iubirii regale. Acuma vom ucide pe Dadefra și vom restabili domnia dreptății!

Unamonu strălucea de bucurie. Se împlinea puterea vrăjii descătușate. Dacă va muri Dadefra, Isit va fi scăpată și va fi a lui.

— Toți nomarhii țării de miazăzi sunt de mult de partea noastră, adăugă Kafra. Tu singur ai tăcut. Acuma ne ducem la vest, să adunăm oștire multă, să ne gătim de luptă. Până în șaptezeci de zile trebuie să izbândim!

7

Un an și jumătate se zvârcoli războiul până ce, într-o ciocnire cruntă, aproape de Mes-Ra, oștile Faraonului fură zdrobite și împrăștiate. Dadefra însă fugi la Nu-Ptah să strângă în grabă oaste nouă.

Kafra înainta falnic spre miazănoapte, doborând în trecere templele ridicate de Dadefra. Odată cu moartea regelui nelegiuit, voia să piară toate urmele trecerii prin lumea aceasta. În fața orașului Nu-Ptah, dădu peste oștirile noi ale Faraonului. Se încinse o bătălie mai crâncenă; începută îndată după răsăritul soarelui, ținu o jumătate de zi. Dadefra, cu oastea sfărâmată, fu pus pe fugă, încât nu se mai putu opri până în spatele piramidei sale neisprăvite, unde avea să învingă sau să moară.

Unamonu adusese lui Kafra cei mai buni ostași și cele mai multe bogății. De aceea era mâna dreaptă și sfetnicul cel mai ascultat al principelui. Înverșunarea pentru zdrobirea cât mai grabnică a lui Dadefra, Unamonu o întreținea. Întârzierile îi frigeau inima. I se păru lung sorocul de șaptezeci de zile; soarta n-a îngăduit biruința cea mare nici după ce au trecut de două ori șapte luni. Nerăbdarea lui sporea cu cât se apropia de orașul Nu-Ptah. Îl cuprindeau clipe de groază: dacă în vălmășagul războinic ar fi omorâtă și Isit? Îi era frică alteori să n-o fi luat cu el Dadefra, să cadă în mâinile ostașilor însetați de măcel.

Bucuria fiecărei victorii îi era amărâtă: oare n-o fi și ea printre cadavrele pe care le batjocoreau învingătorii răzbunători? Descosea furios pe toți prizonierii: „Unde-i Faraonul… Dar Isit?“ Oamenii tremurau, bâlbâiau, nu știau nimic. Își așteptau moartea cu torturi grele. Unamonu îi ucidea, crezând că sângele lor va astâmpăra setea inimii lui chinuite.

Iscoade veniră cu vestea că Dadefra a pus să ardă mumia reginei Aia și a-i risipi în vânt cenușa. Kafra răcni:

— Tot astfel va pieri Isit!

Unamonu auzi și înmărmuri. Atunci străduințele și nădejdile lui trebuie să se prăbușească. Așteptă să se mai mulcomească mânia lui Kafra și apoi îi ceru să-i dăruiască pe Isit.

— Sufletul meu are nevoie de Isit! stărui Unamonu.

Kafra văzu o înflăcărare ciudată în ochii lui. Înțelese că nomarhul are de gând să-și împlinească o răzbunare mare.

I-o făgădui.

Grosul oastei ocoli orașul Faraonilor, îndreptându-se pe urmele lui Dadefra. Unamonu își opri o ceată bună de soldați:

— Mergem să găsim pe Isit!

— Dacă cumva n-a luat-o Dadefra! răspunse Kafra, despărțindu-se.

Unamonu simți un ac în inimă. Intră în oraș. Întâlni un preot.

— Isit!… Unde-i Isit! strigă Unamonu.

— Faraonul n-a mai avut vreme s-o ia… Isit a rămas în casa iubirii! zise preotul, ploconindu-se până la pământ.

Ulițele erau pustii. Oamenii înfricoșați se ascundeau. Ici-colo fugari răzleți din oastea lui Dadefra încercau să dobândească îndurare, aruncându-se cu fața în țărână în semn de supunere.

Biruitorii îi măcelăreau ca pe niște vite de jertfă, își muiau armele în sângele fierbinte.

În sfârșit Unamonu zări zidurile albe care împrejmuiau casa iubirii regale, și, printre coroanele de palmieri și sicomori, terasele înflorite ale coperișului. La poarta cea mare era o grămădire de oameni. Poate că alte cete de ostași au sosit acolo mai de mult și atunci Isit…

Începu să alerge. Câțiva soldați tineri, agitându-și lăncile cu vârful de bronz ruginit de sânge, îl întrecură. În urma lui pașii celorlalți veneau greoi, amestecați cu gâfâieli obosite, cu vorbe murdare și râsete grosolane. Era acuma în mijlocul cetei, înconjurat de trupuri goale de la brâu în sus, lucitoare de sudori, cu arcuri lungi pe umeri și tolbe de săgeți în spinare.

Încotro întorcea privirea, întâlnea numai oameni.

Apoi deodată se poticni, parcă cei din față s-ar fi izbit de un zid. Ceata se risipi. Unamonu se repezi înainte. Poarta cea mare era numai la vreo cincizeci de pași. Câțiva ostași de-ai lui, străpunși de săgeți, se zvârcoleau în nisip, gemând și văitându-se. Un pâlc de dușmani înarmați dispăru pe poarta care se închise cu zgomot greu de bronz.

Unamonu alergă spre poartă, cuprins de spaimă, răcnind către soldații vrăjmași ce se iveau pe zidurile grădinii:

— Dați-mi pe Isit și vă dăruiesc viața!

— Vino să ți-o iei! răspunse un glas gros, batjocoritor, urmat de râsetele celorlalți.

În aceeași clipă Unamonu auzi șuier de săgeți împrejurul său. Se opri năuc. Oamenii lui năvăliră asupra porții, în vreme ce arcașii trăgeau în cei de pe ziduri, silindu-i să se ascundă.

Lovituri de pumni, de mânere de săbii răbufneau în poarta de cedru întărit cu benzi de bronz. Câteva topoare începură să sfârtice așchii. Bolovani grei, aruncați dinlăuntru, întrerupeau truda celor de-afară, întărâtându-i în sălbăticie. Unamonu, desperat, în mantia-i albă tivită cu lotuși de aur, cu blana de panteră pe umăr, își frângea mâinile, umbla de ici-colo, zorindu-și ostașii să spargă poarta mai degrabă și dorind totuși să nu izbutească, de teamă că nu va putea scăpa pe Isit de furia lor. Glasuri aprinse se întreceau în sudălmi:

— Isit, zdreanța Faraonului, să vie aci!… Ea ne trebuie!..

Eu am s-o sugrum cu mâinile mele!.. Eu am să-i rad sânii cu sabia asta!… Nu însă înainte de a-mi fi făcut eu pofta cu ea!…

Vreau să trec și eu pe unde a trecut Faraonul!… Și eu…

Toate cuvintele lor erau cuțite în inima Iui Unamonu. Se amestecă printre ei, să fie barem acolo când se va prăvăli poarta, să alerge, înainte, s-o apere pe Isit. O piatră îi zdreli umărul. Nu simți durerea, într-atâta grija pentru viața ei îi stăpânea inima.

Apoi cineva porunci oamenilor să se împartă în două: o parte să rămâie aici, ceilalți să înconjoare grădina și să escaladeze zidul fără apărare.

— S-a sfârșit, își zise Unamonu văzând o ceată depărtându-se.

Peste câtva timp auzi răcnete prelungi în grădină, departe.

Cei din fața porții izbeau mai aprig. Apoi urletele din grădină se întețiră, apropiindu-se parcă. Ultimii apărători de la poartă dispăruseră să înfrunte pe dușmanii pătrunși înlăuntru.

Unamonu zări în colțul porții o spărtură. În vreme ce ostașii loveau cu securile din ce în ce mai furioși, Unamonu încercă să se strecoare în grădină. Blana de panteră îi alunecă, mantia de in se sfâșie, umărul drept îi era însângerat. Pătrunse totuși.

Se rostogoli ca un sac pe prundișul alb. Era fericit. Se ridică sprinten și porni în goană spre clădirea albă, înaltă, cu coloane care sprijineau sus șapte terase transformate în grădinițe de flori. Trepte de marmură arătau intrarea străjuită de statui colosale ale zeiței Hator cu cap de pisică. Unamonu părăsi cărarea prundită. Alerga în linie dreaptă, peste pajiștea tunsă cu îngrijire, printre tufe de flori multicolore. Zgomotul luptei rămase în urmă. Se simțea biruitor. Va lua în brațe pe Isit și vor fugi împreună.

Cele două rânduri de zeițe parcă-i făceau semne să se grăbească. Urechile ciulite de pisică se mișcau, încurajându-l.

Unamonu începu să țipe în culmea bucuriei:

— Isit!… Isit!… Sufletul meu!… Iată-mă!

În capul treptelor albe, între statuile cenușii ale zeiței voluptății, răsări brusc un bărbat înalt, spătos, cu pieptul gol, cu un șorț roșu dinainte, ca un arcaș. Unamonu văzu o față negricioasă, aspră și doi ochi umflați de ură. Întinse amândouă brațele, parc-ar fi vrut să spuie arcașului că a venit să salveze pe Isit. Omul ridică arcul, ochind. Unamonu strigă cu glas în care tremura numai iubirea:

— Isit!… Isit!…

Auzi săgeata zbârnâind în aer, o clipă apoi simți o lovitură în gât și îndată o durere ascuțită. Picioarele mai alergară câțiva pași, se împleticiră, corpul se răsuci cu brațele înălțate spre cer și se prăvăli la pământ, pe spate. Săgeata înfiptă adânc în gât stătea acuma vertical și se zbătea ca coada unui șarpe furios. Unamonu își simțea sângele fierbinte bolbocind în rană și prelingându-se pe gât, când în dreapta, când în stânga, după cum se clătina săgeata vrăjmașă. În aceeași vreme se gândea însă că Isit poate nici nu mai e aici sau că omul cu ochi de ură a ucis-o ca să nu cadă în mâinile dușmanilor. Gândul îi ștergea durerea. Ochii lui vedeau foarte sus cerul aproape alb și o ramură uscată de palmier, ca o mână întinsă în gol. Îi trecu prin minte să facă o sforțare și să-și smulgă săgeata din rană, să nu fie otrăvită. Brațele îi erau parcă pironite în pământ, nu le putu mișca. Doar pieptul i se încovoia într-o zvârcolire. Apoi se gândi fără teamă că trebuie să moară și Isit…

Cerul se întunecă brusc, parcă s-ar fi tras o perdea neagră, și în clipa aceea gândul se stinse neisprăvit.

***Sufletul izbucni ca dintr-o încleștare purificatoare. Zborul se iuțea mereu prin sfere tot mai ușoare. Mișcarea se transforma în plutire fără țintă, apoi în imobilitate. Materia informă înconjura stropul de conștiință ca o temniță de întuneric. Pe urmă atmosfera se limpezi într-o pânză de lumină, pe care surâdeau amintirile unei existențe divine și speranțe palide.

O încercare de înălțare rupse echilibrul în conștiință.

Formele materiei se topiră în golul nemărginirii. Spațiul însuși se stinse în conștiință. Doar timpul se învârtea sub cercul ei ca o chemare neobosită care îndurerează singurătatea…

CAPITOLUL III – HAMMA

… În golul nesfârșit, sufletul stingher pâlpâia ca o licărire de speranță.

Așteptarea dincolo de timp era străbătută mereu de o rază caldă din infinit, aducătoare de îndemnuri.

Apoi așteptarea se subția și timpul parcă începea iar să curgă în linie dreaptă. Conștiința spațiului se închega treptat, se îngroșa în unde tot mai dese. Planuri de materie se schimbau caleidoscopic, împovărând aripile sufletului și născând senzația mișcării.

Era o coborâre spre o țintă nouă, nelămurită și totuși simțită ca o călăuză sigură. Sufletul parcă își chibzuia forma, în vreme ce conștiința se zbuciuma tot mai neputincioasă.

Și deodată conștiința se curmă, copleșită de îmbrățișarea lumii noi…

1

Îi dădu numele Gungunum, în amintirea regelui viteaz, înțelept și iubitor de dreptate care a stăpânit odinioară în Larsa și despre care spunea deseori că ar fi fost un străbun de-al ei.

Ea însăși era femeia marelui nubanda Pidur Libur, slujitorul și prietenul regelui Samsu-Iluna, fiul și urmașul neuitatului Hammurabi, domn peste Sumer și Akkad. Se numea Nim-Utumu, era veselă că a născut fecior și aștepta cu nerăbdare plină de mândrie întoarcerea soțului ei din războiul împotriva regelui Rim-Sin, care năvălise în țară, cuprinzând orașele Uruk și Isin, măcelărind mii și mii de oameni.

Nim-Utumu mai născuse de șase ori, dar nu avusese norocul să-i trăiască nici o odraslă. Tremura pentru viața lui Gungunum și jertfea zilnic câte o vacă albă marelui zeu Marduk,

Pidur Libur sosi mohorât din război. Biruise oastea dușmană în câteva bătălii, dar regele Rim-Sin izbutise să scape. Și până ce nu va fi jupuit de viu Rim-Sin, se știa că n-are să fie pace și liniște la hotare. Supărarea însă îi trecu în clipa când Nim-Utumu îi înfățișă copilașul de două luni, voinic și sănătos. Îl strânse la piept, făgădui jertfe bogate zeilor și porunci lui Ululai, feciorul bătrânei Luballat, să fie câinele lui Gungunum.

Așa crescu Gungunum nedespărțit de Ululai. Când împlini Gungunum cinci ani, Ululai împlinea douăzeci.

Acuma hoinăreau împreună pe ulițele și prin grădinile falnicului oraș Babilu. Se duceau deseori pe țărmurile zidite ale râului sfânt Buranun care spinteca în două orașul ocrotit de marele Marduk, zeul zeilor. Acolo mai ales, privind bărcile nenumărate ce mișunau pe valurile nămoloase, Ululai îi povestea câte grozăvii din războaiele regilor din Babilu cu vecinii neastâmpărați și hrăpăreți. Lui Gungunum nu prea îi plăceau, dar asculta cuminte pentru că iubea mult pe Ululai, deși Ululai îl bătea în ascuns, fiind o fire sângeroasă ca toți oamenii din Assur. Și Ululai din Assur era. Ajunsese în Babilu când fusese numai de trei ani, cu maică-sa, Luballat, pe care o luase prizonieră de război un ostaș de-al regelui Hammurabi și o vânduse pe un preț de nimic, deoarece avea copil mic, părinților lui Nim-Utumu, care apoi a adus-o în zestre lui Pidur Libur.

Mai ales despre războiul cu kasiții știa multe Ululai. I-l povestise de atâtea ori încât Gungunum cunoștea cum a pornit regele Samsu-Iluna împotriva lor, cum i-a înfrânt, dincolo de orașul Kuta, că șapte mii au căzut în luptă și nouă mii în prinsoare împreună cu regele Ulamburiaș, iar ceilalți, încercând să fugă, s-au înecat cu miile în apele râului Idigna ca șoarecii.

Plăcerea cea mare pentru Ululai era răzbunarea lui Samsu-Iluna implorându-i ocrotirea. Bătrâna Luballat, sclava meșteră în dădăcirea copiilor, îl scălda de câte trei ori pe zi în apă neîncepută, adusă din râul sfânt Buranun, mormăind fel de fel de descântece care alungă negreșit duhurile tuturor bolilor.

asupra dușmanilor ajunși în mâinile lui. Îi luceau ochii ca ai tigrului, fața i se strâmba și nările i se umflau parc-ar fi mirosit sânge proaspăt, când spunea, cu glas răgușit, cum Samsu-Iluna, după ce și-a îngropat morții, a pus să jupoaie de vii o mie de prizonieri, iar pe ceilalți i-a tras în țeapă și a făcut din ei gard de spaimă la graniță, lăsându-i acolo să-i mănânce ciorile și să fie de învățătură celor ce ar mai îndrăzni să năvălească în țară. Regele Samsu-Iluna a scos, cu mâinile sale, ochii regelui Ulamburiaș, precum fruntașii oastei babiluiane au scos ochii fruntașilor kasiți prinși. Pe urmă i-au legat în fiare pe toți și i-au adus în Babilu, mânați dinapoi cu bicele, ca o turmă de porci. Aici, la poarta templului Esagil, lăcașul marelui Marduk, le-au tăiat brațele din coate și apoi au fost lăsați să-i scuipe și să-i schingiuiască poporul, să moară de foame și să-i sfâșie câinii pribegi.

— Și eu am scuipat pe Ulamburiaș, gâfâia Ululai cu patimă, și l-am lovit cu băț de trestie peste obraz. Gemea și se zvârcolea. Eram de două ori șapte ani. Atunci tu nici nu erai pe lume, Gungunum! Peste un an de-abia te-a născut pe tine Nim-Utumu!

Gungunum privea tăcut, înfiorat. Într-un târziu murmură:

— Eu nu vreau sânge…

Ululai scuipa cu dispreț, se înfuria și jura că nu-i va mai povesti niciodată nimic. Mânia însă îi trecea repede. Era guraliv și tăcerea îl chinuia mai tare chiar decât duhurile rele de care se temea cumplit, îndeosebi de când, din nebăgare de seamă, a săvârșit marele păcat de-a fi scuipat în sfântul râu Buranun. A avut noroc că nu l-a văzut nimeni, altfel judecătorii regelui l-ar fi osândit să i se smulgă limba din gură.

De-atunci se simte veșnic urmărit de duhurile utukke, chiar și în somn. I-e frică să iasă noaptea pe-afară, să nu-l sugrume vreun utukku hain care-l pândește, știut fiind că în beznă puterea duhurilor e mai mare ca a zeilor. Spaima lui Ululai se mai întețise de când, deunăzi, în templul zeiței Iștar, un ghicitor abkallu, scrutându-i viitorul în ulei plutitor pe apă, i-a spus că va muri de mâna dușmanului.

Ceasuri întregi petreceau prin multele temple ale zeilor, căscând gura la mulțimea de oameni ce forfoteau în curțile pardosite cu lespezi albe și negre, la altarele de jertfe și la preoții sacrificatori, supărăcioși, pătați de sânge ca și măcelarii. Lui Ululai îi era drag să hoinărească mai mult prin Emah, casa minunată a zeiței Iștar, cu grădina plină de Femeile Plăcerii, care jertfeau necontenit ocrotitoarei lor sâmburi de măsline ca să le dăruiască bărbați mulți și bogați. Ululai trăgea nădejdea că odată și odată va pune mâna și el pe o harimatu grasă și frumoasă, cum îi plăcea lui să fie femeia bună de iubit. Gungunum însă era mai bucuros să stea toată ziua în Esagil, mai ales când se țineau judecățile, sub poarta cea mare străjuită afară de doi gigantici lamasse cu trup de taur, cu cinci picioare, cu cap de om și cu aripi de balaur. Se uita pierdut numai la scriitorul care însemna sentințele pe tăblițe de lut. I se păreau o jucărie nespus de plăcută semnele ciudate ce le zgâria iscusitul dupșaru, cu stilul de trestie, pe cărămida de lut moale. Mergând apoi acasă, ruga mereu pe Ululai să-i facă și lui o tăbliță și un stil, dar sclavul se temea de semnele care întemnițează numele oamenilor și-i făcea mai bucuros săbii de lemn ori alte jucării. Într-o zi, fiindcă era prea cumplită arșița și Nim-Utumu le poruncise să stea acasă la umbră, Ululai se apucă să împletească un coș asirian pentru Gungunum. Împletind firele subțiri de trestie, povestea niște vitejii sângeroase ale unui luptător din Assur. Gungunum privea și asculta. Vedea iar pe brațul drept al sclavului semnul săpat în carne. Niciodată n-a îndrăznit să-l întrebe, socotind că ar fi ceva în legătură cu duhurile rele de care se temea Ululai. Acuma nu-și putu stăpâni curiozitatea și zise, întrerupându-l:

— Ce e acolo, pe brațul tău, Ululai?

— Asta? făcu sclavul cu un rânjet ciudat. E semnul care nu se stinge niciodată. Arată că sunt ardu și că stăpânul meu e Pidur Libur, marele nubanda din Babilu. Un scriitor mi-a spus demult că aici stă chiar numele tatălui tău.

— Cine ți-a făcut semnul care nu se stinge? mai întrebă copilul pipăind cu un deget urma de rană veche.

— Fierul înroșit în foc, râse Ululai.

— Te-a durut rău?

— Nu-mi aduc aminte, eram cât tine de mic!

— Îmi face și mie semn cu fierul înroșit? zise Gungunum deodată înfricoșat.

— Tu ești amelu și stăpân, răspunse sclavul. Dar dacă ai cădea în mâinile dușmanului, ai fi și tu ardu și te-ar însemna negreșit cu fierul roșu!

— Eu nu vreau să mă bat cu dușmanul, făcu copilul repede, adăugând apoi cu o înseninare: Eu vreau să fac semne pe tăblițe de lut!

Ululai se înfurie și, uitându-se împrejur, îl zgâlțâi de urechi zdravăn. Gungunum nu cuteză a plânge, dar, cu ochii năpădiți de lacrimi, se depărtă și nici nu se opri până sub poarta păzită de câinele cel rău, veșnic legat în lanț. Acolo îl găsi Pidur Libur care tocmai sosea acasă. Întâi se spăimântă: dacă l-ar fi mușcat câinele? Pe urmă strigă pe Ululai:

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/