Alexandru Davila: Din torsul zilelor/Paul Verlaine

https://blog.revistaderecenzii.com/

L-am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La Source“, pentru că o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărțea în două, formând, o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși prin antifrază „Les Hydropathes“. Consumatorii obișnuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, Coquelin Cadet, André Gill, Mallat de Basillan, Haraucourt, și eu, simplu „potache“ de la liceul Saint Louis. Toți erau mai vârstnici decât mine, dar toți numai boabe de grâu încolțit, nerăsărit încă, afară de André Gill și Coquelin Cadet. Acesta ne aducea câteodată bilete pentru Teatrul Francez și persecuta cu glume grosolane pe subțirica Sarah Bernardt, Verlaine venea la cafeneaua „La Source“ deși luă, în fiecare seară, câte 4—5 pahare de absint (cu mult absint și foarte puțină apă). Discutând cu Ponchon, el zicea că n-a găsit niciodată absint cu tăria cuvenită; dacă îl bea gol, absintul era prea tare; iar, dacă îi punea o picătură de apă, absintul era prea slab.

La cafeneaua „La Source“, pe un colț de masă, pe o bucățică de ziar, Verlaine aruncă, negru pe alb, bucata de versuri „La buveuse d’absinthe”.

Se înțelege că, după ce băuse 3—4 absinte, Verlaine era cu mintea mai mult decât tulbure. În halul acesta, voind să meargă acasă, el se agăță de mine și îmi zicea: — „Rentre — moi, „potache“ ; on n’osera pas me rosser devant toi”.

Verlaine ședea pe atunci în Rue Champolion, în dosul cafenelei „La Source„, în tovărășie cu „la grosse Marie” (un fel de namilă de vre-o 40 de ani). Micul lui apartament se compunea de vre-o 2—3 cămăruțe. După cererea lui, îl duceam în adevăr acasă, ajutându-l să se urce pe scări (lucru greu); „la grosse Mariie” deschizându-ne, fugea, furioasă, strigând : „V’ià l’soulot“. Ce se petreceă pe urmă nu știu și nici nu vreau să știu. Dar, a doua zi, Verlaine îmi afirmă că nu fusese bătut.

Tot pe un colț de masă al cafenelei „La Source” Verlaine a scris faimoasele versuri : „Il pleure dans mon coeur, comme il pleut sur la ville[1]. Zic faimoase, deși, pe atunci, nu numai că nu erau faimoase, dar nici apreciate de micul nostru cenaclu, care vedea în Verlaine numai un bețiv. Eram singur de altă părere. Unul din comesenii noștri m-a întrebat : „Ce fel? Nu te dezgustă?” Avui lașitatea să răspund: „Ba da!” îngânând însă mai încet: „dar îl admir”.

Mai târziu, lumea întreagă l-a admirat. Verlaine nu a mei dezgustat pe nimeni. Astăzi e vrednic de statui.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_torsul_zilelor/Paul_Verlaine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.