https://blog.revistaderecenzii.com
De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atâta mai mult omul privește în urma sa, și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale copilăriei? Nu-i soarele frumos și astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleași cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au același freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au același miros, câmpiile, dulcile priveliști duioase ce aveau? mișcarea vietăților alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare și un miros neșters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericire!… fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul și în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste și de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu ști ce este viața și ce neagră prăpastie este sufletul omului… Când se întoarce gândul spre zilele tinereții, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simțită, îmbătătoarele șoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau și în acele minute, dar care acum răsar și împodobesc suvenirul, voiniciile ce își făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie și fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos și roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevași cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!… nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!
Din multele dulci ochiri ale tinereții și ale copilăriei două s-au tipărit în inima mea, verzi și vioaie, crescând iarăși, an câte an, ca mlădițele copacilor; primăvara mi le aduce, pe când dă frunza, pe când fluturii încep a se juca, când trandafirii îmbobociți se deschid, când soarele încă dezmiardă și nu arde, când de pe porumbei pică ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zâmbind în cerul trecutului, cine nu o știe? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună și nu a vorbit cu stelele?… A doua aducere-aminte ce iarăși, ca toate aducerile-aminte, dulce lucește între flori și raze aurite, este un sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc. De sunt mulți ce nu știu poate de codrii Bâcului (căci de lungă vreme nu se mai vorbește în Moldova de ei!) și mai mulți vor fi care nu știu ce însemnează părul din mijlocul satului. Codrii erau odată așezare de apărare ca plăieșia munților, salbă de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este cuibul răscoalelor din țară, moșia celor Novaci de răul cărora urdiile tătărești nu se puteau înturna în Bugeag cu prada din Țara Leșească și cuibul voinicilor din cântecele vechi. Codrenii erau mândri și nu purtau numele nănașilor lor. Cântecul zice:
S-a aflat la Movilău,
De Codreanul cela rău!…
Părul din mijlocul satului era odinioară: când divanul unde sfătuia satul, când locul unde poposea vionicelul străin, până a nu-și găsi gazdă, când locul jocurilor ale băieților, când spitalul unde zăceau bolnavii nevindecați, părăsiți în sărăcia lor de toți și de neamuri! Balada lui Donciu spune:
Sub cel păr mare din sat,
Zace Donciu într-un pat;
Și de mult zace, măi frate:
Nouă ani și jumătate,
Și nouă zile de vară,
Și nouă de primăvară;
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de-o parte viermi îl roade.
Neamurile l-au uitat,
Toată lumea l-a lăsat!
Numai soră-sa Stăncuța,
Numai soră-sa, drăguța,
Nici l-a uitat, nici lăsat,
Nouă ani că l-a cătat,
Pernele că i-a mutat,
Când la umbră, când la soare,
Când la cap, când la picioare,
Când la dalbe brățișoare.
De ce vorbesc de păprul satului? Vântul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii, și zăresc umbra părului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe ce își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. Părul cu locul bătut împrejur de vitele satului lui ce singure astăzi mai țin divan; curtea boierească, opcină strămoșească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al ogrăzii mari și întinse; livada din dosul curții, biserica cu țintirimul pestrit de iarbă lungă, de sulcină aurită și de cruci negre; cumpăna fântânii de la poartă, aninată de răchita crengoasă; toate trec dinaintea mea, vii și în mișcare… Iată pădurea unde alungam mierle, cireșul sălbatic unde mă băteam cu țărănașii; iată colo, colo în depărtare, în zarea luncii, pe deasupra pârleazului, țiganca cu desagii, o stahie uscată, prietenă cu mama pădurii, ce vine să ieie băieții, umbre ce mă fac să răsar și acum, deși îmi râd încet și cu iubire. Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereții înflorite… însă nu desfătează inima, nu descântă durerile lumii, nu mângâie de înșelăciunile vieții ca dulcele soare al copilăriei, alinit prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceață subțire. Dar serile satului meu, când luna se ridica asupra părului, și cumpăna fântânii se părea un cocostârc cu pliscul întins… ce seri senine! Într-amurg se apropiau cârdurile, aducând miroasele câmpurilor cu ele, turmele de oi zbierând cu ciobanii fluierând; focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăștia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure; moșnegii spuneau de turci și de tătari, de moșul Adam cu barba până în brâu, ce ținea plăghiile pe genunchi, de Ileana Cosânzeana, de frații din lună, de lupte și de năvăliri: vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat frumos de scoarțe și de lăicere, și sângele bolborosind îi pica alăturea într-un cuibăr spart; iar pe fratele ucigaș, osândit din porunca lui Dumnezeu, până se va umplea cuibărul, a bea sângele nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumii… Auzeam picătura sângelui; zăream frații amândoi, unul lungit, al doilea cu capul plecat și cu părul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la lună vreodtă fără a-i vedea. Bătrânii spuneau de aceste, fetele și flăcăii vorbeau de Măriuca… Măriuca! șasesprezece ani, față de trandafir și de spumă de lapte, ohi de mură, cămășuică de omăt cu altițioare subțiri, ca o creastă de rândunică, și inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliță tot satului… dar nuferii sunt înșelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie cu făgadă de întoarcere; lăcrimioara se veștezi… părinții o alungară… Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliță vântuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, și adormi pentru totdeauna!…
II
Pe lângă umbra Măriucăi, pe lângă vântul ce bate prin păr, pe lângă chipurile trecutului ce se învârtesc în ochi-mi și în inima mea, deasupra satului aud ridicându-se un huiet; alte huiete răspund și clocotesc pe dealuri și prin văi; huiete vesele de fete și flăcăi ce vin cu flori și cu cordele; zi-întâi mai a sosit în sat și bate la toate ușile, la bordeie, la case și la curte; ziua armindinei în care pelinului se dă cep!… De aș fi avut noroc să fiu și eu din cei învățați ce scriu în limbă frumoasă, de nu aș fi simțit în cutreieratul lumii că cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia și a-și aduce aminte în dulcea limbă a mamei, în dulcea limbă a poveștilor, care au întipărit icoane drăgălașe și poetice în închipuirea copilăriei, aș fi putut spune că povestea din lună: e tonnella Danaidelor, tradițiune ovidică, augmentată de tradițiunea ebraică a rezbelului fratricid, Capitul al IV–lea din Opera prima a celebrului Moze, reformatorul și legislatorul inspirat al evreilor; v-aș spune iarăși că serbarea zilei întâi mai se leagă de sărbătoarea unei zâne a câmpiilor latine, de pe vremea strămoșilor noștri romani și a străunchiului nostru, bunul Evandru, care Evandru era un fel de papură vodă latin; v-aș spune cum se jertfeau pe altare în acea zi mieii fără pată, fruntea turmelor! junci albe, mândria imașelor! și cum se dăruiau zânei colive de miere și de făină, de trei ori cernută, de grâu spălat; dar nu sunt învățat și spun în limba ce am dobândit odată cu lumina, odată cu auzul, odată cu vederea soarelui, a codrilor, a câmpiilor și a florilor; câtă trudă, câtă vreme pune omul a învăța limba neamurilor străine! dar acea străină nu-i vorbește de țară, nici de părinți, nici de frații ca brazii, nici de surorile ca florile, nici de primăvara cu verdeața ei și cu turmele de oi cu ciobanii în capul turmelor, lăsându-se pe guri de rai, nici de plugurile cu șase boi, nici de copilițe bălaie și fete de împărați, cum vorbește limba ce o învață și o suge omul cu laptele vieții!
În acea zi dar, părul satului păzea numai el casele; câți flăcăi, câte fete mari și codane, toți și toate se împodobeau cu flori și cordeluțe, care la pălărie, care la codițe. Cu lilieci în mâini, cu garoafe pe cap, cu busuioc verde în sân, fetele și flăcăii păreau flori mișcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se pieptănau; iar în zori de zi, când se deschid lăcrimioarele, viorelele și toporașii se scutură de roua nopții, văile se umpleau cu chiote; codrii clocoteau de pocnete de frunze, de hohote, de cimpoaie; telingile răsunau în toate părțile de doine; mese numeroase se întindeau pe sub copaci.
Curțile boierești, locuite pe atuncea iarna și vara, se găteau, se pospăiau, se înălbeau la apropierea zilelor mari ca și casele sătești; sărbătoarea se primea cu aceeași bucurie de boier și de țăran, fiind uniți în credință, în limbă și în obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica și urletul câinilor noaptea îi umpleau de spaimă deopotrivă pe amândoi. Pare că văd încă acea icoană a trecutului: mare zgomot și zbuciumală este prin curți; țiganii, până și bucătarul, se fudulesc în cămăși curate, oamenii în minteni cu mânecile suflecate, cu cordele la pălării fâlfâind în vânt, se păunesc prin ograda măturată; rochiile roșii și tulpanele galbene de la Paști ale țiganilor se zăresc iarăși; totu-i plin de mișcare; toate fețele pline de veselie: jupânesele de la cămară sunt pârjol de amețeală, cucoana țipă! După mult vălmășag a nenumăratelor slugi, amețite de alegrătură, trăsurile cu caii împodobiți trag la scară; în una se suie cuconul și cucoana, în capră un arnăut cu ciubucul încălifat în mână, și cu pistoale la brâu; în a doua, jupâneasa cu vutcile și dulcețile; în alta sofragiul și țigănașul său nedespărțit, cu tacâmurile; în alta, stolnicul cu vinațele, cafeaua, pâinea și pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întâi mai! apoi vine bucătarul cu merindele, ș-apoi gloata din casă, slugile, femeile și cuconașii. De se întâmplă vecini, adunarea nu se mai numără; drumul se acoperă de trăsuri și de călăreți; strânsură, cu răcnete, chiote și împușcături, seamănă o nuntă de cele huioase, precum obicinuiau părinții noștri de toate treptele, călăreții, baloanele cu feciorii boierești la obloane, brașovencele (de care ne-a scutit astăzi Dumnezeu pentru odihna ciolanelor noastre), căruțele și alaiul ajung într-o poiană mare și frumoasă, în mijlocul codrului, unde iarba-i netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece în care sticlesc fedeleșele. Mesele se întind: masa boierească, masa jupânesei și a feciorilor, masa oamenilor și masa țiganilor. Sub poalele codrului verde se vede un foc uriaș, împrejurul focului muncesc bucătarii; mieii întregi se întorc în țepe de lemn; pârpălacul umple pădurea de miros. Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după pelin, vutca, fala gospodăriilor! vutca ce se taie cu cuțitul! vutca se schimbă cu vișinapul; vinul și lăutarii întartă boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în văzduh. Sunt manele dulci, sunt manele mângâioase, sunt manele dureroase ce rup inimile: bătrânii înclină, tineretul bea în papucii cucoanelor și se sărută cu lăutarii, iar cucoanele, cu ochii înecați în amor, cântă versuri frumoase, de se răsună codrii și se trezesc păunașii. Pe marginile poienii, arnăuții dau din puște și din pistoale, slugile huiesc ca roii rătăciți, surugiii se îmbată. Porneala-i o amestecătură nespusă: de-abia prin mijlocul nopții mai încep iarăși a cânta privighetoarele speriate de huiet și de glasul lăutarilor!…
Am văzut multe zile-întâi de mai de atuncea, în Iași și la țară, dar nu seamănă ca zi-întâi a mea; în loc de veselie am simțit dor și amărăciune!
III
Dar anii trec… vine vremea ca copilul cel vesel și slobod ca o căpriță să lase câmpul cu flori, poveștile nesfârșite, cuibul și șezătoarele satului și să intre în viața chinurilor prin cartea de învățătură… Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minții la ușa părintească; multe veacuri și-a primblat el cortul de pe șesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-și pământul strămoșesc… acum încă e pribeag pe lumea înțelepciunii, și trebuie în neagra străinătate să-și agonisească putere, pentru a mărturisi și sfinți patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre ușoară în toate părțile, și se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei… departe trebuie să câștige inima și pâinea sufletească, ce susține în zilele nedreptăților și înfrumusețează zilele senine… căci pâinea sufletească și inima sunt un rod scump și rar al pământului român, ist bogat de roduri… într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaș și se va chema mai târziu neamț, franțuz, și mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac și în toate dragostele mamei trece într-o caretă… careta se mișcă… se tot mișcă… merge și tot merge peste nouă țări și nouă hotare… icoana tristă a vieții politice a bietelor țări… Dar lumea are sfârșit… careta s-a oprit… unde?… se trezește copilul între fețe ce nu a mai văzut, aude o limbă ce nu o știe!… Inimioara i se sfâșie… multe zile lungi gândul îi zboară acasă… dar casa… călătoria, oamenii și lucrurile nouă se amestec în închipuirea sa, viața lui ia alt curs, trecutul se șterge… și de român îi rămâne numai o scânteie în fundul inimii, o scânteie ascunsă, fugară, înădușită, neînțeleasă de bietul copil, acea scânteie ce se preface, într-un ceas, în focul mare și luminos al româniei!…
Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc, cât de mic, cât de mare… ei nu au simțit durerea de a fi muți, durerea de a vedea cum se șterge întâi plânsul despărțirii, și apoi cătinel-cătinel toate amintrile copilăriei lor… Ei nu au simțit durere și mai mare, cum se duce și limba, de te înădușă cuvântul: „țară”, și nu-l poți spune decât pe limbă străină!… Dar dorul, dorul, al doilea suflet ce a dat Dumnezeu românului, pentru a răsplăti cu durere relele ce făptuiește și are a făptui pe pământul românesc, dorul numai nu se șterge!… Văzut-am în străinătate românași uitați de numele lor și de limba legănatului lor, răsărind la auzul unui sunet român, ca calul de soi ce nechează la auzul trâmbiței! Gura e prinsă… dar ochii învie… trupul tremură… și inima se bate cu iuțeală!… auzitu-i-am, neștiitori de gândul lor, șuierând doine, sorbind miroasele ce veneau pe aripile vântului dinspre țări, și uitându-se cu jale, în nopțile steloase, la calea cea cerească pe care strămoșii urmau împăratul cel mare, mare și luminat ca un soare… Fericiți aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei!… au crescut în sărutările soarelui, în toată volnicia câmpiilor înflorite, în dezmierdările limbii și în toate bucuriile copilului… Sunt care aruncă pietre asupra celor crescuți de străini și între străini… Va veni și judecata aceea… și se va face parte dreaptă tuturor; și se va ține în seamă celor ce au fost mucenici din pruncie, dacă au purtat departe numele de român… dacă nu au iubit românia ca nealții!… și ochii lor s-au umplut de lacrimi, când au văzut zarea depărtată a țării… și inima lor a plâns, când, după ani și iar ani, au cunoscut în sunetele de pe dealuri doinele jalnice ce șuierau odinioară; și sufletul lor s-a amărât de amărăciunea tuturor… și toți străinii nu le sunt plăcuți.
Bine și frumos este în străinătate, noroade îmbrăcate și voioase, școale și târguri mândre, podoabe, măriri, steaguri și oaste fudulă, legi și judecători buni, viață și mișcare… dar românii nu s-au rușinat de țara lor și au iubit-o și în sărăcia și în goliciunea ei.