Antonia Bodea: O carte de colecție – Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai

Apărută ca o încununare a unei îndelungate preocupări, chemări și pasiuni privind personalitatea lui Radu Stanca, “poet baladist neîntrecut în literatura română, dramaturg aproape uitat, teatrolog cu viziune reformatoare, eseist rafinat, nu mai puțin actor și regizor ingenios”, noua carte a istoricului literar Anca Sîrghie, intitulată “Evocări și interpretări în evantai” (460 p.), apărută la Editura Technomedia din Sibiu în 2016, vine să completeze vastul documentar dedicat de universitara sibiancă autorului “Horei domnițelor”. După studiul monografic, “Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru” (214 p.), publicat la Editura și Casa de presă Tribuna din Sibiu în 1996, și articole în reviste de specialitate, printr-o extindere a cercetării pe o perioadă îndelungată, mai recent au apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă din București, cartea “Dăltuiri“(330 p.), pe care autoarea a și prefațat-o în 2012, și “Radu Stanca. Profil spiritual”(720 p. ), cu un “Cuvânt înainte” semnat de Acad. Eugen Simion, în 2015. Cele două apariții recente s-au bucurat de competența editorului Marin Diaconu și a istoricului literar Anca Sîrghie, ca îngrijitori de ediție.

Mărturiile înserate în recentele ei cărți dovedesc că Anca Sîrghie, care la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în mai 1981 luase Doctoratul cu lucrarea „Radu Stanca-studiu monografic”, a manifestat interes pentru personalitatea și opera poetului regizor mult mai timpuriu, anume din anii când Radu Stanca, poposit în cetatea Sibiului, devenise regizor. Figura enigmatică a poetului și omului de teatru stârnea curiozitatea liceenei de atunci, care se simțea fascinată de splendoarea spectacolelor acestui singular prestidigitator al actului scenic sibian, pe cât de complex, pe atât de original.

Venind apoi la Facultatea de Litere din Cluj, autoarea urmărește, timp de doar câteva luni, prezența regizorului mutat împreună cu soția sa la Teatrul Național al orașului de pe Someș. Dar visul reunirii în Cluj a Cercului literar de la Sibiu n-a mai avut când să devină realitate, pentru că boala sapă nemilos, artistul murind prea devreme, la 26 decembrie 1962, când umbra doliului se întinde peste cetatea universitară de pe Someș, unde Anca Sîrghie tocmai își începuse studenția.

Noul volum al Ancăi Sîrghie, intitulat “Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, configurează un ingenios portret al scriitorului, într-o panoramă poliedrică, constituit din amintirile a 39 personalități, dintre care, cei mai mulți, cunoscându-l nemijlocit pe Radu Stanca, i-au intuit sufletul și spiritul înalt, cu totul aparte. Structurată ingenios, cartea luminează diverse aspecte, inedite în cea mai mare parte, din lumea artistului, reliefând legătura cu intelectualii apropiați, cu care și-a împărtășit pasiunea pentru poezie, teatru și muzică. Reprezentativ pentru ceea ce a însemnat spiritul Cercului literar de la Sibiu, Radu Stanca grefează, pe o proeminentă sensibilitate romantică, vizionarismul, curajul și elanul inovativ al moderniștilor începutului de secol, în tonurile clasice ale unei vaste culturi și ale unui rafinament artistic rar. Astfel, cartea se deschide cu un “Cuvânt înainte“ comemorativ, “În Sibiu, la 95 de ani ai nemuririi lui Radu Stanca“, în care mărturisirea autoarei conturează figura artistului ca poet, cel mai mare baladist român, eseist și ca un ctitor al teatrului modern din orașul-cetate de pe Cibin, unde s-a creat o adevărată tradiție a evocării lui, tot mai proeminentă de la an la an.

În capitolul „Evocări”se fac auzite opiniile unor actori cu care a colaborat, după ce ei s-au format sub sceptrul geniului său teatral, precum Ion Besoiu, Mircea Hândoreanu, Eugenia Barcan, Teodor Portărescu etc. Pentru destinul scenic al unor actori în perspectivă, Radu Stanca a fost pur și simplu un vizionar, un intuitiv, și un imbold, așa cum s-a întâmplat cu Dana Lăzărescu, Mihai Coman, Geraldina Basarab, Cătălin Neghină, Gabriela Neagu, Lerida Buchholzer și alții. Toate acestea le surprinde autoarea prin provocarea evocativă a unor spirite elevate, autorizate și oneste, care au țesut plasa spațiului spiritual în care a evoluat Radu Stanca.Victor Neghină luând un interviu autoarei, îi aprecia efortul de a cerceta și evidenția personalitatea complexă a acestui regizor al secolului, după cum Lucian Blaga este poetul secolului XX în literatura română. Din dialogul lor se desprind cele trei ipostaze ale lui Radu Stanca, adică poetul, dramaturgul și teatrologul, cu referiri făcute la lucrarea”Radu Stanca și obsesia Thaliei”.

În dialogul ei cu Alexandru Brașoveanu, ca refacere a interviurilor date la emisiunea “Gaudeamus” de la Radio Eveniment, autoarea îl consideră pe poetul-regizor drept unul dintre “Larii și Penații” cetății. Stăpânit de fascinația și farmecul Sibiului, după cum mărturisește și în “Romanul epistolar” al corespondenței sale cu Ion Negoițescu, prieten nedezmințit de idei, Radu Stanca vedea în Sibiu “o amplă scenă de teatru cu actorii Timpul, Frumusețea, Viața și Moartea”. Figură exotică, misterioasă și mereu inspirată, Radu Stanca admiră în orașul-burg clădirile cu “ochii” obsedanți ai acoperișurilor, stradelele și turnurile medievale. Clopotele bisericilor, aerul misterios al piațetelor, prin care sufletul său rătăcește, apar transfigurate artistic în imaginile trubadurului, ale cavalerului galant și tragic totodată. Autoarea însăși îl identifică pe poetul care trecea “pe sub castanii cetății” cu imaginea eului liric din versurile de mai târziu ale lui Radu Stanca. “Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna/ Mai mult alunecând decât cu pasul,/ Și-n liniștea ce-nchide-n ea furtuna/ Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul”(p. 233). Tulburătoare este evocarea iubirii unice pe care a trăit-o poetul Radu Stanca și Dorina, soția lui, artistă dramatică și ea. Într-un interviu luat de Anca Sîrghie actriței la vârsta privilegiată de 88 de ani, în 26 noiembrie 2015, artista se confesează în mod neașteptat, mărturisirile ei compunând portretul actriței care avusese toate atributele divei în anii tinereții sale scenice. Impresionant rămâne pentru noi, astăzi, adevărul că întreaga viață a Dorinei Stanca a fost centrată pe cultivarea memoriei soțului ei ilustru, murit nedrept de timpuriu.

Tot acum a fost încredințat tiparului și romanul de dragoste, alcătuit din epistolele, uimitoare ca frumusețe, adresate de Radu soției lui, alintată cu numele de Doti. Nu ne îndoim că volumul îngrijit de Ion Vartic, intitulat “Scrisori către Doti” și apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, va consacra un cuplu erotic demn să intre în galeria celebrelor iubiri din literatura universală.

“Evocările”, pe care Anca Sîrghie le-a inițiat și le-a realizat în mod concret dialogând cu cei mai mulți dintre actanții capitolului, completează imaginea artistului, de la ambianța familială în prima copilărie, apoi din anii adolescenței petrecute la Cluj, din studenția cu refugiul la Sibiu, unde a dat măsura creativității sale excepționale, și până la târzia sa revenire în Cluj. Mereu se afirmă structura spirituală aparte, viziunea adâncului, observarea ineditului și bucuria cuvântului cioplit. Consistentă în capitolul “Evocări” este prezența fratelui mai mare, Horia Stanca, publicist și scriitor care, desigur i-a încurajat primele manifestări literare, pornind de la vârsta precoce de 12 ani. Provenit dintr-o familie distinsă, cu o solidă pregătire culturală, cu o prezență civică remarcabilă, copilul Radu va continua aceste deschideri, proiectându-le pe un portativ inedit și modern.

Capitolul al II-lea, “Interpretări” este susținut de aportul absolut personal al autoarei, care cu un instrumentar analitic și estetic complex evidențiază specificul creației lui Radu Stanca prin ceea ce aduce nou sau continuă original în balade, prin ceea ce înalță lirismul poeziei lui din perspectiva muzicalității, ale cărei taine și armonii i-au fost dezvăluite copilului încă de la începuturile sale literare. Horia l-a inițiat în “ritmica preciziei aritmice a lui Bach, în melodicitatea răscolitoare a lui Beethoven și Mozart.” Ca atare, Radu Stanca s-a format în respectul tradiției clasice a armoniei, în cultul pentru limba română, unică în expresivitatea sonorității ei muzicale. Cu totul necunoscut până acum a fost aportul artistic al lui Radu Stanca la susținerea Teatrului de Păpuși din Sibiu, aspect al biografiei sale artistice care nu va trebui să lipsească din viitoarele monografii dedicate scriitorului. Există o axă comparativă revelatoare, prezentă în articole ca “De la modelul eminescian la baladele lui Radu Stanca”, „Literatura germană și poezia lui Radu Stanca” sau „Destin baladesc la Radu și Dominic Stanca”, axă ce asigură o dimensiune larg- eseistică celor mai recente prezențe ale autoarei la sesiuni și simpozioane academice în centrele universitare din țară și în conferințele ținute în străinătate.

În capitolul III, “Radu Stanca în reportaje”, sunt localizate conferințe, lansări de carte și alte manifestări organizate în centre culturale precum București, Tg. Mureș, Sibiu, Cluj-Napoca, alături de cele desfășurate pe continentul american, un fapt cu totul excepțional, care merită nu numai semnalarea, ci și prețuirea noastră. Este în acest segment de carte reliefat un gest exemplar, scoțând în evidență efortul câtorva oameni de cultură, printre care se numără, desigur, și autoarea, de a populariza opera lui Radu Stanca și de a-i ține trează amintirea. Trebuie precizat adevărul că ideea nu este de dată recentă. Într-o perioadă de pionierat, când Ion Vartic publicase în 1978 “Radu Stanca. Poezie și teatru”, o admirabilă carte eseistică pe care Anca Sîrghie o prezintă publicului sibian, tema unei teze de doctorat devine suport pentru inițiativa istoricului literar Anca Sîrghie de a crea un prim “studiu monografic” dedicat lui Radu Stanca. Realizarea acestei teze a fost apreciată în 1981 de filosoful Constantin Noica, drept un gest de dreptate pentru artist și pentru cultura românească: ”Într-un ceas când absurdul, morbiditatea și manierismul solicită tineretul nostru din toate părțile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci și ființei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“

Capitolul IV, “ Pe drumul către steaua care a ars cândva nepotolit”-desigur se referă la “steaua” lui Radu Stanca-, autoarea întocmește o sinteză a lucrărilor personale, impresionante ca număr, valoare și volum, făcându-i cunoscută opera atât în țară cât și peste Atlantic.

Capitolul V, “Radu Stanca (1920-1962)- In memoriam” adună cuvintele contemporanilor îndoliați la moartea scriitorului, respectiv ale reprezentanților Teatrului Național din Cluj. În mod deosebit, ne-a impresionat modul cum este evocată amintirea Dorinei Stanca despre geneza piesei “Hora Domnițelor”, pornind de la tristețea tragică a mesajului creației sale, pe care Radu Stanca știa să-l convertească în optimism prin convingerea genială despre destinul eroilor săi. Deoarece eroii concepuți de el “se angajează total și conștient în aventura vieții, ei mor sub semnul vieții, nu trăiesc sub semnul morții…Tragismul eroilor săi este semnul unei mari libertăți…”(p. 449) Iată o cheie de înțeles pe care cititorul zilelor noastre ar trebui să o mânuiască în lectura celor 15 texte dramatice rămase de la Radu Stanca, literatură de sertar care încă nu a fost valorificată, prin intrarea în repertoriile teatrelor din țară și din străinătate.