https://blog.revistaderecenzii.com

Când viermii vor fi terminat ospățul trupului meu, – ai acestor ochi care au văzut atâtea, al acestei inimi care atât a iubit, al acestei cărni devastată de pasiuni frenetice, – oamenii acelor timpuri să știe că mi-a fost dat să trăiesc, cu anticipație, însăși viața lor în al meu Octombrie Roșu.

https://blog.revistaderecenzii.com

Măcar glas de-aripă nu e, timpul e dogoritor
Cântul ți-l înalță-n fluier, singuratice păstor!
Din câmpia arzătoare Rudra*-aude-a ta cântare
În auz tot se preface de ascultă visător
Cântă, cum, umplut de pace singuraticul păstor.
Și deodată-ntreaga boltă o cuprinse ca un mire
Plin de chinuri și de sete de la greaua despărțire,
În jur fulgeră și tună toate tobele-mpreună,
E mustos jilavul aer, cerul e un singur nor…
Doar în plâns de fluier mai e singuraticul păstor.

https://blog.revistaderecenzii.com

   Împărăția dobitocească,
Ca și a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!

   Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.

   De curînd ursu pe leu schimbase,
Și pe domnescul tron înălțat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Și cu verzi tufe sta-ncoronat.

   Dator eu însă sînt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obștei bine era pătruns.

   Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.

   Lupul în urmă spre tron se duce,
Și după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Și înainte-i pune doi miei.

   Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedește c-ar fi avînd
Niște hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.

   C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urșii la o bătaie,
Și cîte mure ei au jertfit.

   Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată,
De-ncoronare cînd a aflat,

   Cum că dorește supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieți o mie
Să le jertfească e mulțumit.

   Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieșcine le ia de glume,
Care se uită cît se vorbesc.

   Dar ursul crede, se amăgește,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndește,
Care persoana lui o slăvesc.

   După o vreme leul se scoală,
Tocmai cînd urșii mort îl credea,
După o mare și lungă boală,
Vine să-și ceară tronul ce-avea.

   Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pîn’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toți l-au lăsat.

   Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai și țară ei au scăpat.

   Prea cu lesnire omul se-nșală!
Dar foarte mare face greșală
Cine la vorbe dă crezămînt.
Faptele numai ne dovedește
Fieștecine cît prețuiește,
D-avem prieteni și care sînt.

(Ed. 1838)

Sursa: https://ro.wikisource.org/

https://blog.revistaderecenzii.com

Deși ar merita osteneala, totuși să nu se aștepte că voi povesti amănunțit și într-o manieră pitorească tot ce am parcurs, văzut, simțit și gândit între 15 octombrie 1927 – data plecării mele din Paris – și 15 februarie 1929, data înapoierii mele. Nu-mi este cu putință, din mai multe motive, dintre care cel mai puternic este acela că nu mai mă trage inima s-o fac. Am plecat acolo cu gânduri și elanuri, cari s-au prăbușit pe drum.