https://blog.revistaderecenzii.com
– – îmi zise – – eram prieteni, deși nu ne potriveam nici la gânduri, nici la simțiminte. Lui îi era adecă milă de mine pentru că tot mai cred, iară mie îmi era milă de el pentru că-l știam lipsit de mângâierea credinței. El mai trecuse apoi patru ani la Facultatea de Medicină, unde se deprinsese a privi întreaga viețuire sufletească drept un fel de aiurire purceasă din funcționarea organelor trupești. Stăruia deci cu un fel de încăpățânare în gândul că temelia fericirii omenești e neadormita purtare de grijă a fiecăruia pentru sine însuși. Râdea de mine când îi spuneam că obârșia a toată fapta bună [1] compătimirea firească a omului, și fie la o ceașcă de cafea, fie plimbându-ne pe la locuri mai dosnice, petreceam ceasuri întregi, ca să mă convingă că durerile vieții toate ar înceta dacă n-ar fi atât de mulți oamenii care, alergând după fel de fel de fantasmagorii, nu poartă din destul grijă de sine înșiși. După părerea lui, statele și popoarele erau însoțiri pentru apărarea intereselor pozitive ale celor întovărășiți, și i se înfipsese în minte gândul că măsura iubirii de țară și de neam e ura împotriva celor ce nu sunt din aceeași țară și de același neam cu tine. În felul acesta făcuse din ură o mare virtute, și una din mulțumirile vieții lui era să deie dovezi despre ura lui.
Continuă să citești →
