https://blog.revistaderecenzii.com

N-aș putea explica de ce întotdeauna am conceput frumusețile ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. După cum nu pot pricepe cum poate cineva să guste, să admire sau să preamărească o frumusețe artistică și să rămână totuși un om rău, egoist. Mi se pare de neînțeles ca o ființă omenească să-și poată desăvârși inima, sufletul și în același timp, să nu-l intereseze ceea ce se petrece în jurul său; să nu devină sensibil –dacă nu e din născare –în fața nenumăratelor mizerii și nedreptăți care pustiesc omenirea.

https://blog.revistaderecenzii.com

La început, femeia se încăpățână să spună că nu era dânsa Zâna cu părul bălai, dar, văzându-se descoperită și nevrând să întindă gluma prea departe, sfârși prin a recunoaște, și spuse lui Pinocchio:

https://blog.revistaderecenzii.com

Pinocchio, însuflețit de nădejdea de a ajunge la vreme ca să-l scape pe bietul său tată, înotă toată noaptea.
Și ce noapte îngrozitoare! Turna cu găleata, bătea grindina, tuna groaznic și fulgere scăpărau, de părea că e ziuă.
Spre dimineață, izbuti să vadă nu tocmai departe o bucată lungă de pământ. Era o insulă în mijlocul mării.
Începu să facă sforțări disperate ca s-ajungă la mal, dar în zadar. Valurile legănându-se furioase, îl purtau în voia lor ca pe un fir de pai. În sfârșit, spre norocul lui, veni un val cu atâta furie, încât îl aruncă dintr-o dată pe insulă. Aruncătura a fost așa de violentă, că izbindu-se de pământ, i-au pârâit toate încheieturile, dar se mângâie repede, zicându-și: Scăpai și de rândul ăsta ca prin urechile acului.
În vremea aceasta cerul se înseninase, soarele se ivi în toată strălucirea lui, iar marea se făcu liniștită și netedă ca oglinda. Atunci păpușica întinzându-și hainele la soare ca să le usuce, începu să se uite încoace și încolo doar o zări pe întinderea nesfârșită a mării vreo luntrișoară cu un om înăuntru. Dar după ce s-a uitat bine în toate părțile, nu văzu înaintea lui decât cer, apă și o mică pânză de corabie, dar așa de departe, încât părea o muscă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă, Toader Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin și pe Nistor – <pe acesta> cu o altă soție (căci mama