https://blog.revistaderecenzii.com/
5 octombrie 1853. – În plăcuta răcoreală a dimineții, bine dispuși atât oameni cât și dobitoace, ne coborâm de-a lungul zidurilor orașului Tanger până la malul mării și ne jucăm caii pe un covor de nisip galben, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsând Mediterana în stânga și orașul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan. Acest drum sau, mai bine zicând, această cărare duce prin locuri sterpe, în care apar ici-colea câteva mici ogoare de păpușoi. Singura vegetație ce se prezintă ochilor consistă în niște tufe de palmieri pitici, ce acoperă colnicele și unde nu se aude nici o ciripire de pasăre. Căldura crește la tot minutul, ea devine tot mai arzătoare, fără ca să întâlnim vreun adăpost de umbră, și setea începe a ne munci, fără ca să zărim cât de mic izvor împrejurul nostru. Chin nesuferit, ce se mărește de câte ori ne apropiem de patul unui pârâu, care se anunță de departe prin șirurile de lauri înfloriți și de rodieri crescuți pe malurile lui. Pârâul e sec, și ca dânsul sperarea noastră seacă!… Trebuie să ne mulțumim numai cu ghirlandele de flori roșii ce culegem de pe crengile laurilor și cu care ne încununăm fruntea. Chiar sub arșița cea mai mare a zilelor de vară florile au în sânul lor o răcoreală învietoare foarte plăcută.
Continuă să citești
