https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu plouă, norii, nici nu vor să treacă…
Stau în halat, privind mahmur afară ;
Mi-e lene rău ; urîtul mă omoară ;
Deschid fereastra : pîcla mă îneacă.

Mă culc s-adorm, dar somnul mi-e povară;
O dimineață umedă, posacă,
Pătrunde în odaia mea săracă…
O, de s-ar face-odată primăvară !

Dar… fulger alb a scăpărat în zare :
Se mișcă norii, izbucnește ploaie :
Prelung și surd un tunet vuie, crește,

Răzbubuind voios în depărtare !
Eu joc de bucurie prin odaie,
Și-n pod o rîndunică-mi ciripește…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Teoria dezrădăcinaților lui Barrès nu e totdeauna adevărată. Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească și orașul unde s-a născut, nu va pieri. Nu va pieri cînd ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzitoare.

În monstruosul oraș, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mulți cad striviți, alunecînd din ce în ce mai jos, cînd poate stînd în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adăpostul nevoilor zilnice. Mediocritatea însă e menită oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinați și căutători de himere, unii totuși ajung, și atunci strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-a călăuzit spre dînsul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De când soarta, românilor favorisitoare, au deschis căile pe care au a păși pentru a agiunge la scopul dorit a civilizațiii, mulți tineri, însuflețiți de o vrednică de laudă dorință, ostenesc în deosăbite ramuri, cu țintire a înavuți limba și ideile compatrioților. În unii să descopere talent, în alții numai buna plecare, în puțini fondosul cel clasic neapărat pentru nemerirea țintirii lor. Grăuntea, mai nainte de a putea fi sămănată, au costisit multă sudoare ostenitorului! Sfezile și controversele asupra formelor limbei sunt intempestive și însorb timpul prețios a acelor autori carii, cu însărcinarea traducerii din limbi străine, să par îndatoriți a aduce pe românie străine idiotizme și construcții, încât din asemene fabrici au început a naște bastarduri, pre carii totimea națiii necunoscând, nu le va putea priimi de ai săi fii adevărați. Fondosul limbei noastre, ce pe aiure să caută, să află în sfânta Scriptură, ce este de toți românii înțăleasă; această să se păstreze curată și întreagă, ca singura legătură ce unește încă pe românii despărțiți în staturi deosăbite, și cătră aceasta adaogă-să îmbunătățirile cerute, după un metod simplu și care s-ar cuveni a se legiui de un giudeț amfiction ce să poate închega din gramaticii români a Transilvaniii, a Țării Românești și a Moldovei. Doritori de a vedea așezată cultura neamului românesc pe trainice temeiuri, noi împărtășim aice portretul și însușirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noștri de model întru a lor țintire.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Grădina este plină de taina fericirii
Și nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;
E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii
    Fior nedeslușit.

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,
Garoafa râde-n soare cu roșul ei mănunchi,
Iar vița se ridică pe măr, amorezată
    De verdele său trunchi.

Rochițele, în brațe subțiri, dar încordate,
Strâng vișinul, și cracă cu cracă-l cuceresc,
Cireșele, alături, sub frunze-mperecheate,
    Roșesc și se iubesc.

Din totul se înalță un cântec către soare
De dragoste nespusă, de dulci îmbrățișări,
O falnică poemă de strofe arzătoare,
    De tainice oftări.

Ascultă: e grădina întreagă, ce unește
Simțirea ei suavă cu cântecul din noi,
Și cerul din adâncu-i de aur ne privește
    Zâmbindu-ne prin foi.