Fragmentarium. Proză de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

[Ea era albă ca zăharul]

Ea era albă ca zăharul, atât corpul deasupra șoldurilor, acea bogăție de frumusețe strălucită și rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor, pătate în vârf cu două alunele dogorite, cât și mai în jos unde pântecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai devale de această înnodare a organismului inferior se-ncepea părul luciu-negru și abia-ncrețit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerării omenirii, apoi urmau trunchii rotunzi aăiî picioarelor, tari și copți numai buni de a sugruma șelele unui amant între ele, apoi genunchii, ce făceau gropițe, când ea stetea, apoi fluierele cu pulpe tăiete în lapte, pănă la gleznuțele și piciorușele de argint… Ea surâdea… buzele jimbate de acest surâs sexual și voluptos lăsau sa se vadă dentura întredeschisă, ca la o leoaică însetată, obrajii suflați abia cu rumăn făceau gropițe abia desemnate, dispărânde de langoare, ochii sticleau, sub genele pe jumătate lăsate și tremurânde, fruntea netedă sălbătăcită sub părul în dezordine, care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri și parte pe sânii, care-i oprea și-i înfoia în căderea lor. [1]

Continuă să citești

Lună în câmp. Poem de Nichita Stănescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
Sub cortul adormiţilor gutui
Şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
Văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
Zvelţi vânători, în arcuiţii lei,
Din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă către ei.

Şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
Pe care ramurile l-au aprins,
Suind sub lună-n seve caii repezi
Ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jor se şterg copacii,
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
Dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Sursa: https://versuri.thirld.com/nichita-stanescu/luna-in-camp/

Oglinda zilei

https://blog.revistaderecenzii.com/

Delacroix: Autoportret

1775 – În urma convenției încheiate între Imperiul Otoman și Austria, Bucovina a intrat în componența Imperiului Habsburgic.

1798 – S-a născut pictorul francez Eugène Delacroix (d. 1863).

1877 – Ca urmare a bombardării orașelor românești de la Dunăre de către artileria turcă, Armata Română a deschis focul asupra Vidinului.

Continuă să citești

Vasul-fantomă. Proză de Dimitrie Anghel

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare.

Zurgălăii sunau încet și, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amîndoi, nu mai spuneam un cuvînt. Vezeteul singur, îndemnîndu-și caii, scotea din cînd în cînd sunete guturale, fluierături semnificative, cuvinte alături de graiul nostru, pe care le sublinia cînd cu o lovitură de bici, cînd cu o plesnitură de hăț, cînd cu o invectivă plină de virilitate.

Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau trapul în galop ori își încetineau mersul pe nesimțite, revenind la pasul uniform, după cum erau și îndemnurile celui ce le înțelegea graiul și le știa puterile. Alături pe drum, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, umbra lor ca alți cai imaginari se înhăma și ea în umbre de hamuri și, bătute de umbra biciului, ne întovărășea pretutindeni.

Continuă să citești

Moș Iosif. Proză de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Astfel cum ședea pe scaunul lui, plecat cu pieptul înainte, fiindcă scaunul n-avea spate și sprijoane, cu mâinile căzute cruciș peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată căpătă prin acea poză aplecată un fel de arătare adâncită, părul prin poziția asta era urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tâmple unele vițe umpleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ținea urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adânciți în boltiturile lor, păreau a fixa un punct sub încrețitele sprâncene, buzele gurii se umflase crețe în meditațiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului își răstea în sus capătul stufos și argintiu, dând întregii fețe o arătare nemulțumită și rebelă. Lumânarea subțire și încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărți deschise întindea mucul negru și crestat și lumina roșie și turbure în cămară, abia ajungând icoanele călugărești de pe pereți, adâncind umbrele din fața visătorului zahastru și îngălbenind părul său cel alb și trăsurile cele bătrâne a feței. Mâna mică și păroasă întorcea, cu degetul muiat, paginile unse aăleî unui manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri și figuri geometrice roșii. Literele începătoare ale fiecărui capitol erau ca de tipar și roșii… Ce căta el în acea carte? Adesea nimerea între foi zăloage de mătase cadrilată ori verde, acolo-și oprea privirea mai multă vreme, apoi iar întorcea și scria cifre pe o hârtie, însă bisericește — adică cu slove; o tăcere adâncă era în cămară și numai pana cea veche de gâscă scrâșnea pe hârtia vânătă și grunzuroasă ori suna izbită de călămările pline c-o cerneală cleioasă și oțetită. În urmă el închise manuscriptul vechi, plin de note marginale scrise foarte mic și legat în pergament; îl aruncă cu nemulțumire peste o claie de cărți și-și netezi barba cu expresia unei profunde neîndestulări cu sine însuși.

Continuă să citești

Colibriul. Poem de Leconte de Lisle

https://blog.revistaderecenzii.com/

Colibriul verde, rege pe coline,
Văzând greaua rouă și un soare blînd,
Strălucind în cuibul tors din ierburi fine,
Raze răcoroase-n aerul vibrând,

Zboară la izvorul apelor vecine,
Unde-n bambus marea vuietul și-a frânt,
Unde-asoka roșă, cu-adieri divine,
Înflorește-n inimi jilav fulger; vânt,

Către floarea de-aur se coboară-n poză:
Dragoste atâta bea din cupa roză,
Până îl ucide, neputând s-o sece –

Pe-a ta gură pură, prea-iubită, scut,
La fel al meu suflet moare și petrece,
Parfumând-o, grabnic, primul meu sărut.

(traducere de Savin Badea)

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13930260/Colibriul