Cine simte – înțelege Că este firească lege A pătimi or ce om. Chiar ș-acel ce să arată, Că simțire nu-i e dată Cât la piatră, sau la pom. Și acela pătimește, Ca un dobitoc trupește, Pricina făr-a-ntreba. Dar ș-un suflet ce pricepe Leagea astă când să-ncepe, Nu poate să zică ba. Asta lege necurmată La mine tot deodată, Cu nașterea s-a-nceput. Și d-atunci cât vârsta crește Sufletul tot pătimește Încetare n-a avut. Nici crez că-m ajunge viața Ca să văz tăiată ața Patimilor sufletești. Sau să poată vre o dată Norocirea fi schimbată Sufletelor omenești.
Odată un negustor Fiind pe drum călător, Patru hoți îl întâlnesc, Îl dezbrac, îl jefuiesc Și într-un minut de ceas Numa-n cămașă îl las. După ce l-au dezbrăcat, Unul din ei s-a uitat, Și cămașa nouă văzând Striga celorlalți zicând: -„Nici cămașa nu-i lăsați Și de dânsa-l dezbrăcați!” Iar bietul om striga: -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar, Lasă-mi cămașa măcar.” Hoțul auzind astfel, S-a răstit privind la el: -”Spune-mi că nu te las viu, D-unde cunoști că sunt hagiu?” Omul răspunse pe loc: -„Ba nu te cunosc deloc, Decât jupânelul meu, Auz de la alții și eu Că hagii așa fac, Adică: de tot dezbrac” Hoțul râzând l-a iertat Și lăsându-l a plecat.
Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele: țanc! și durițele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe dușumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot așa sclipea și dânsul, ca bucățelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca niște cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viața îi era o rază de soare! Nu dormea nopțile; pășea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în fața escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, și, strunindu-și calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.
Diferența dintre păsări și omul înțelept este aceea că păsările zboară cu propriile lor aripi într-o singură direcție, în timp ce oamenii înțelepți zboară în toate direcțiile pe aripile aspirațiilor lor.
