Inima mea este plină de bucuria Misterului. Inima mea răspândește o mie de valuri. Fiecare celulă prinde aripi și zboară deasupra lumii. Fiecare caută miile de chipuri ale Preaiubitului.
Ioana Catinca tocmai se pregătea să verse ceaiul în pahare, când geamul înghețat sbârnâi, ca o darabană, supt loviturile cuiva dinafară. În aceeași vreme glasul unui bărbat străbătu în odaie:
— V-ați fi culcat odată cu găinile! Deschideți ușa mai de grabă că ne prefacem în sloiuri.
Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile din lemn de magnolie, Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale şi cu cimpoaie de aur O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta şi vinul nostru Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe. Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale, Totuşi Sihastrul are nevoie Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări. Cu soarele şi luna de pe el atârnă Poemul în proză al lui Kuţu.
Palatul cu terase al lui King So e-acum doar un deal pleşuv, Dar eu zgârâi cu tocul pe-acest şlep Făcând să tremure cele cinci vârfuri de ancoră Şi mă bucur de-aceste cuvinte ca de bucuria ostroavelor albastre. (Dacă ar putea gloria dăinui de-a pururi Atunci apele Hanului ar curge-nspre miazănoapte.)
Am lâncezit în grădina împăratului, în aşteptarea unei porunci ca să scriu! M-am uitat la iazul balaurului, cu apa colorată a salcie Oglindind aidoma obrazul cerului, Şi-am auzit cele o sută de privighetori cântând fără ţel.
Vântul de la soare-răsare aduce culoarea verde-n ierbile ostrovului de la Yei-şu, Casa în purpuri şi cea stacojie pline-s de dulceaţa primăverii. La miazăzi de iaz vârfurile sălciilor sunt pe jumătate-albastre şi mai albastre, Ramurile lor se-ncâlcesc în brumă, prefirându-se pe zidurile de brocart ale palatului. Lungi lăstari de viţă de câte-o sută de picioare atârnă de pe sculptate balustrade, Şi deasupra sălciilor, măiestre păsări îşi cânta una alteia şi-ascultă, Ţipând – „Kwan, Kuan”, la vântul timpuriu şi-adulmecându-l.
Vântul se-ncolăceşte-ntr-un nor siniliu şi se-ndepărtează. Adie peste-o mie de porţi, peste-o mie de uşi cântec de primăvară. Iar împăratul este la Ko. Cinci nori atârnă sus, strălucitori pe cerul de purpură, Cu platoşă lucitoare, straja-mpărătească iese din casa aurie, Împăratu-n careta bătută-n nestemate se duce să ia seama florilor, Se duce către Hori să privească la cocostârcii vâşlaşi, Se-napoiază pe drumul de la stânca Sei, s-audă privighetorile tinere, Căci grădinile de la Jo-run pline-s de tinere privighetori, Viersul lor se-mpleteşte cu flautul acesta, Guşile lor tresaltă-n aceste douăsprezece cimpoaie.
Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.
Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivățului, se zvârcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbușea îndărat pe gâtul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropată în troiene.
Gheorghe Nicoară, călăraș cu schimbul, și frate-său, un băiețandru căruia nu-i mijise mustața, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:
— Ia te uită, bădiță, colo, sub mal, ce buștean a adus apa!
