https://blog.revistaderecenzii.com/

A fi poet asemănător se arată
cu a nu tulbura adevărul deloc,
ori a-ţi flagela pielea delicată,
inimile mângâind cu al sângelui foc!

A fi poet înseamnă a cânta libertatea
pentru a-ţi fi ţie asemănătoare.
Nu-şi cântă durerea privighetoarea,
de aceea ea are o singură cântare.

Canarul are o voce neobişnuită, anume
râsului jalnic sunătoare, hazlie…
Cuvântul dorit este cântat de lume
pe propria limbă, chiar de broască să fie.

Mahomet a interzis în Coran
să se bea băutură spirtoasă,
dar bea vin poetul mai avan
atunci când durerea-l apasă!

Atunci când poetul la iubită-a venit,
iar ea doarme cu altul, poetul,
de balsamul dătător de viaţă păzit,
nu va-ncerca să-i împlânte stiletul.

Dar arzând de-al geloziei curaj
va fluiera până acas` cu tărie:
„Că voi muri vagabond nu-i necaz
pe pământ, şi asta se ştie”.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-a-fi-poet-poezie-id-10066/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp,
După făptura ta strălucitoare,
Iar când apui în zarea călătoare
Obrazul mi-l aplec către pământ.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa
Şi numai când răsari tu dimineaţa,
Descătuşând din neguri fruntea grea
Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

Sorb razele pe care le trimiţi
Pe câmpul plin de-o harnică speranţă,
Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi
Se umplu de-o frenetică substanţă.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg,
Şi-mi urcă prin arterele rebele,
Până când, împlinit, rodesc şi leg
Cu toate florile fiinţei mele.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-floarea-soarelui-poezie-id-2918/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pentru Fanny…

Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce însemnează a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe cari le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn’…

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Nu ai cuget, ești un rău!
Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău.
Și-n mine bați fără cruțare!
Au doară ai uitat, că noi chiar din născare
Tot de un neam suntem;
Că noi alăturea în munți ne-nființăm?
Așa țipa la argintari
Sub loviture tari,

Argintul prelucrat de-a fierului unelte.
Iar fierul au răspuns argintului aceste:

— Te mângâie, vecine!
Și întru suferinți ia pildă de la mine.
Tu încă ai noroc;
Iar pe mine, scos din foc,
Și mai cumplit mă bate,
Tot fierul, al meu frate!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se învolbură frunze-aurite
Pe rozalbe unde din lac
Cum spre-o stea zboară pe negândite
Roi de fluturi ușor și buimac.

Iubesc seara aceasta și până
În adânc mi-este galbenu-i dat,
Când mai sus de genunchi vântul tânăr
Poala salciei a ridicat.

Și în suflet și-n vale-i răcoare
Curge-amurgul ca turma de oi
La portița livezii îmi pare
Clopoțelul că sună vioi.

Nici odată așa, pe-ndelete
N-ascultam de-mprejur grijuliu
Bine-ar fi, c-ale sălciei plete,
Să m-aplec înspre-un iaz rozoviu.

Plin de fân să sărut Luna plină
De pe stog prăvălindu-mă-n cer…
Unde ești bucurie senină
Când iubesc și nimic nu mai cer?
Traducere V. Bragagiu
Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-***se-involbura-frunze-aurite-traducere-v-bragagiu-poezie-id-23612/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!
Eşti primul muritor care mă vezi.
Te-ai furişat în templul meu hoţeşte
Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânţă din străvechiul Amon-Ra.
Şi-azi când mă pipăi simţi cum se contractă
În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sâni!
Aşa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.

O pulbere de-argint mă împresoară
Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum se înfioară
E sângele ce-mi susură pe trunchi.

Când ochii mi-s închişi, ciulesc urechea,
Iar când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoţeşte!
Hoinarule căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-doti-poezie-id-10262/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin geamurile peticite se strecoară leneșe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăița cu umbre deșirate.

În vatră flăcările roșcate pâlpâie domol, se preling ca niște limbi de șarpe în jurul ceaunașului funinginit, în care apa de mămăligă hohotește înăbușit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereții coșcovi, se furișează înlăuntru și-nvălmășesc, câteo clipă, jocul blajin al focului…