Primăvară… O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrine, versuri de un nou poet, În oraș, suspină un vals de fanfară.
O lungă primăvară de visuri și păreri…
O lungă deșertare zvonește împrejur, E clar și numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur.
O nouă primăvară pe vechile dureri…
Apar din nou țăranii pe hăul de câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând : Vor fi acum de toate cum este orișicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3 / 2022
Comparațiile la care Cristina Monțescu apelează cu predilecție, pentru a-și exprima stările sufletești, sunt din sfera mediului urban în care trăiește, semn al încântării de a fi avut ocazia experimentării altui spațiu lingvistic (limba franceză): „îmi tremura ploaia în pleoape / ca un scaun lovit de furtună / o statuie pe un soclu de fier / ruginită într-un parc al copilăriei”. Chiar titlul celui mai recent volum al ei, Pedalând pe cuvinte (vol. bilingv, româno-francez, apărut la editura Scrisul Românesc, Craiova, în colecția Orfeu), include o aluzie mecanică, anume acțiunea de a pedala, însă pe cuvinte și nu pe bicicletă, datorită încrederii pe care i-o inspiră universul livresc, ale cărui componente (cărțile, prelegerile, vocabulele etc.) sunt proprii dobândirii cunoașterii apolinice. Alianța dintre material și imaterial, echivalentă alternanței dintre realitate și aspirație, reprezintă principala trăsătură a volumului de față.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3 / 2022
Marcat de imaginea lui Vladimir Nabokov, mare scriitor, dar și lepidopter de prestigiu, Virgil Dumitrescu încearcă o reevaluare a lucrurilor, de la scara de vedere a unui fluture, după cum sugerează titlul celui mai recent volum al lui, Fluturele Nabokov (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2021).
Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi sosește, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ș-avea trei copii și era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ținea, că-mpușca câte-o păsăruică, o vindea ș-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ș-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ș-așa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopții vin dracii.
Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții. A stat iarna în spinarea atâtor seri. Ninsorile au cocoșat oamenii. Se topesc tălpile de gheață, un rid însă va rămâne, după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri.
Din tuberculi va răsări, când nu te aștepți, amintirea fulgilor, a jocului lor neliniștit când trăgeau sănii spre șanțuri.
Aproape de risipă, se clatină fiorul de iarnă. Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire, au fost mutate în strălucirea zilei, pe margini ale clipei, în răsuflări de animale. O profunzime albă de strălucire găsești în cer și afară de vrăbii în amiază, cuiburi de paie.
Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple. De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut, prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe de aerul rotund ce m-a-ncăput.
E-ntâia oară când rămân fără de viață, de primăvară-ncercuit cu frânghii, până miresmele îmi dau un pumn în față, trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.
Și mor a doua oară, când îmi taie chipul pala de raze atârnând de crengi și iar mi se rotește-n păsări timpul, când pasul tău răsună pe sub crengi.
Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene imaginile tale, clinchetând. Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme, de-otrava morții sufletu-mi eliberând.
O, primăvara flăcări roșii-nalță. Pe rugul lor mi-e sufletul întins până miresmele îmi dau un pumn în față, și mă trezesc, și-nving și sunt învins.
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii[1]. Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute șopotind, Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare, După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Românul caracterizează sub forme poetice sau glumețe toate variațiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentâi ale lunei mart (giboulées de Mars), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, și plânge, se bocește și nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mart. Acele zile sunt urmate de zilele cocostârcului, a mieilor, a ciocârliei, a rândunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în țară a paserilor pribegite de cu toamnă și epoha nașterii mieilor.
