https://blog.revistaderecenzii.com/
I
Încă de la cele dintâi triumfuri ale românilor din această iarnă, spaima și groaza ce cuprinsese tabara și ținuturile de margine, ale împarăției turcești intrară și în Constantinopol și pătrunseră până și în seraiul unde trăia trai desfătat și fără grijă desfrânatul sultan Murad III. Vaietele și cârtirile poporului, demoralizarea ostașilor, a ienicerilor chiar, carii nu mai vroiau a merge la război supt pricinuire că nu li se plătesc lefile, îl înfioră de frică și îl sili a se gândi și la trebile împărăției sale. Vistieria fiind sleită cu totul, el fu silit a lua din casa sa bani spre a mulțumi oștile ce cârteau cu obrăznicie, făcând adesea și răscoale. Spre a îmbărbăta duhurile spăimântate ale ostașilor după margine, le trimise steagul cel sfânt ce se zicea a fi fost al proorocului Mahomet și care, luat de mai nainte de la Egipet, fusese până în acea iarnă cu sfințenie păstrat la Damasc. Dar ființa de față a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostași, carii acum, cu totul demoralizați, nu mai îndrăzneau a da față cu dușmanul. Sultanul porunci atunci a se face rugăciuni publice în piața cailor (at-meidan, hippodrome), în dosul arsenalului; vezirii, șeicii, legiștii și prezidenții cancelarii stătură acolo de față din porunca lui. Veștile ce mai veniră de la Dunăre adăogară amarul inimei sale și îi pricinuiră moartea [2] pe care el o presimți mai dinainte și o grăbi printr-o temere superstițioasă. Saatgi-Hașan (Hașan ceasornicarul), comisul său favorit, visă un vis în care juca o rolă cu sultanul Suleiman, șeicul Emir-Eștilei și sultanul Murad. Visul acesta era așa de ciudat, încât el nu se putu opri a-l descri stapânului său. Duhul superstițios al lui Murad III se impresionă foarte de acest vis, și trei zile dup-aceea, apucându-l cârcei la stomah, crezu că i s-a apropiat ceasul morții. El porunci atunci comisului său să jertfească cincizeci și două oi, din care patru negre, opt pestrițe și patruzeci albe, după cum spusese moșul său Soliman în visul lui Hașan; și spre a-și împrăștia posomorâta-i melancolie, se duse în grădinele seraiului și se odihni în chioscul zidit de curând de Sinan-Pașa pe malul Bosforului, de unde din două părți se vedea sosind corăbiile în port. Acolo, peste obiceiul său, porunci muzicanților odăii sale să zică un cântec de jale ce începea prin aceste cuvinte: „Sunt împovărat de sarcina relelor mele. O, moarte! fii într-această noapte mereu alături cu mine!” Îndată două galere egiptene înaintară spre port; tunurile lor, salutând, curmară aceste cântări jalnice, făcând să plesnească geamurile chioscului și să cază în bucăți. Această împrejurare foarte naturală fu privită de Murad ca un semn rău. „Odinioara, zise el, tunurile flotei întregi n-au facut nici o sminteală acestor ferestre și acum tot se zdrobește la zgomotul artileriei acestor galere: văz că s-a sfârșit cu viața mea, ca și cu chioscu!” Și lacrimi înundară obrajii și barba sa.
Continuă să citești
