https://blog.revistaderecenzii.com/

Domnișoarei Zoe Vladoyanu

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?

https://blog.revistaderecenzii.com/

… A doua zi, dimineață, când porțile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâșnind în urma mea cu neunse și hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuțit mă înțeapă în suflet, sau ceva greu și înalt îmi cade pe spate, și că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Necredinciosul

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
De-atât noroc nemăsurat
Tresare inima-mi şi creşte
La gândul ăsta minunat.

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
Mă joc cu părul tău bălai,
Căpşorul drag mi-l laşi pe umăr
Şi ore-ntregi cuminte stai.

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
În adevăr se schimbă visul
Şi pe pământ mă-mbie soarta
Să gust aievea paradisul.

O, sfinte Toma! Nu pot crede
Şi mă-ndoiesc de toate cele,
Atât cât degetul n-oi pune
În rana fericirii mele.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniș. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, și ale căror flăcări roșietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemișcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câine cu urechile ascuțite și istețe, conștient de locul ce-l ocupa în familie, stătea și el culcat în apropiere, cu botul pe labe și cu ochii țintă la foc; un copil cu un băț lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, și o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt și întunecos…