https://blog.revistaderecenzii.com/

eseu-jurnal de umberto eco – pliculețul minervei, ed humanitas, 2004

~~~
câti n-au regretat apariția trenurilor, fiindcă omorau poezia lungilor călătorii cu piciorul prin pădure sau călare pe drumuri prăfuite
au apărut pe urmă cei mari care au știut să vorbească despre poezia (uneori cumplită) a trenurilor, de la tolstoi la cendrars, la butor și până la montale
e în zadar, se poate fantaza și muri din dragoste, de dor, de teamă, de surescitare și pe o navă spațială
pe de altă parte, proust îl citea pe nerval și pe urmă ne povestea cum se poate retrăi senzația unui parfum doar citind orarul trenurilor din l’île de france
până mai ieri una din problemele mele era să găsesc un program pe internet care să-mi indice ce tren trebuia să iau, și lumea va crede că e cel mai simplu lucru: există site-uri diferite, printre care cel al căilor ferate italiene, altele ale țărilor străine, și funcționează destul de bine, dar sunt limitate
cel italian ne spune cum să călătorim prin italia, dar nu cum să ajungem de la nancy la lille

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cerul părea acoperit cu un văl foarte fin: era palid și boțit. Iar din dosul pânzișului mătăsos al ceței luna privea cu o tristețe picantă, aproape femeiască. Lumina stelelor, era spălăcită, ca și când toate stelele s-ar fi topit sau ar fi vărsat șiroaie subțiri de lacrimi.

În grădină fâlfâiau miresme dulci, pierdute. Globurile de sticlă colorată licăreau în lumina rece a lunei ca niște turbane pestrițe din povești, se înălțau, se îndoiau, se ridicau parcă în vârful picioarelor și, ca și Anastasiu, se uitau pe cărarea prunduită care se pierdea în întunericul depărtării.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Razele orbitoare ale becurilor electrice se răsfrângeau mândre în cristalul oglinzilor venețiene. Bărbierul lucra repede, tăcut și mișcat; în tăcerea încremenită, scârțâitul briciului semăna cu țârâitul timid al unui greier.

Petre Ulvineanu vedea în oglindă, cu multă plăcere, cum i se întinde, se reliefează și îi întinerește, clipă cu clipă, fața obosită, aproape ofilită, pe care barba de o zi o acoperise cu umbrele și brazdele plictisitoare ale bătrâneței.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin
Trista mea vedere uimit rătăcește.
Mă uit și la soare: de lumină plin
El încălzind lumea pururea lucește.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,
Iar legea naturii pe om au oprit
Cu țărna-mpreună să poată străbate
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează,
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;
Cum falnic răspică a soarelui rază,
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,
Atunci îmi plec capul și adânc oftez:
Omule! ființă slabă, ticăloasă,
De ce după vultur nu poți să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare
Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
Se-nalță la ceruri, trece peste soare,
Și cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară,
Află a lor timpuri, regule și curs,
Plin de nemurire mai departe zboară
La poarta veciei, la cel nepătruns!