https://blog.revistaderecenzii.com/

Povestea e nouă și interesantă, fiindcă e din război și fiindcă tot ce e din război e nou și interesant. Povestea e și adevărată, cel puțin așa îmi spune cel ce mi-a spus-o între un șvarț dulce și o dulceață amară. Adevărată sau neadevărată, ce are a face? O dau cum mi s-a dat…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un fabulist al nostru ne-au povestit c-odată
Se rânduise-n țară un lup nazâr pe oi,
Dar cum ocârmuise, el încă nu ne-arată;
Și ce isprăvi făcuse, ne lasă-a ghici noi.

Așadar cercetarăm
Și ne încredințarăm

Că turma-ncredințată acestui nazâr mare,
Prădată, ovilită,
Călcată, spârcuită,

Dup-o osândă lungă abia avu scăpare.
Luat fiind în durăt, de-o laie de cotei,
C-urechile plioștite, cu coada între vine,
Nazârul lup cu fuga se duse-n țări străine,

Abia scăpând de ei!
Acum iar de-odată un vuiet se stârnește,
Că după atâta vreme bătrânul lup dorește
Să vie iar în țară, unde-i făgăduise
Cârlanii să-l aleagă nazâr împărătesc.
Se vede că Nazârul trecutul a uitat,
Nu știe că coteii ce-atunci l-au alungat

Acum sunt dulăi
Și nu i-ar ședea bine

La bătrânețe tocmai, să pață vro rușine!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bouarul dacă e bouar
nu lovește cu capătul gros al bâtei,
pentru că riscă să-și vadă șoldită
întreaga turmă
iar la o adică
nu mai are în ce să sprijine
spre a-și contempla opera

bouarul dacă e bouar
nu lovește materia profesiei sale
nici cu capătul subțire al bâtei,
și nici măcar nu o împunge din spate,
pentru că-i este milă

bouaul dacă e bouar
nu-și mână turma ținând bâta pe spinarea
vreunei dobitoace,
pentru că perspectiva nu înțelege aluzia
ci din contră se vrea scărpinată

bouarul dacă e bouar
nu-și mână turma nici ținând bâta mereu ridicată
asupra celei mai afurisite dobitoace,
pentru că oricum frica
s-a născut odată cu animalul

bouarul dacă e bouar
merge înainte
și dobitoacele se călăresc în turmă
să nu-l piardă din ochi.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ioanid-romanescu-bouarul-poezie-id-47664/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Şterg a ploii ude măturoaie
Găinaţul salciei din greu.
Scuipă, vânt, frunzişul prin noroaie-
Sunt şi eu, ca tine, derbedeu.

Tare-mi place ca să văd hăţişuri,
Precum nişte boi cu pasul rar,
Care, pe sub burta de frunzişuri,
Îşi mânjesc genunchii-n bălegar.

Iată, iată roşcovana-mi turmă!
Cine-o să cânte-ar fi mai breaz?
Văd: amurgul linge orice urmă
Care-o lasă omul pe izlaz.

Rusie de lemn şi de eresuri!
Numai eu ţi-s cântăreţ, să ştii!
Sunt jivine triste a mele versuri-
Le-am hrănit cu mentă şi răchii!

Miez de noapte, cu ulciorul lunii
Laptele mestecenilor ia-l!
Braţe-cruci întinde să sugrume
Ţintirimul răstignit pe deal.

Peste măguri umblă-o neagră groază,
Picură venin hoţesc pe plai.
Însă mintea mea-i la jafuri trează,
Sunt şi eu din fire hoţ de cai.

Aţi văzut în noaptea cea pustie,
Clocotind, vreo oaste de mălini?
Mi-ar sta bine-n stepa alburie
Furişat, cu ghioaga grea în mâini.

Ah, pe cap frunzişu-mi se destramă,
În robia cântecelor gem.
Ocna pasiunii mă înhamă
Să râşnesc poem după poem.

Dar, nebune vântule, fă bine
Frunzele de scuipă-le mereu
Chiar dacă-s „poet”, eu ca şi tine
Şi în cântec sunt tot derbedeu.

traducere Emil Iordache

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-derbedeul-poezie-id-8866/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sublocotenentul e grav rănit într-un spital din Transilvania. E român. A trebuit să lupte împotriva sârbilor. Și-a însemnat pe apucate clipele petrecute în fața dușmanului într-un caiet cu scoarța neagră. Reporterul unui ziar, vizitând spitalul înțesat de răniți, a vorbit cu ofițerul, care i-a dat voie să publice cuprinsul carnetului. Mi se pare că sunt interesante însemnările sublocotenentului. Mai cu seamă în vremurile acestea pline de înfrigurări războinice…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
— Dulce e viața frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc
Și o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-și dă.

Mândre fetișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Și cel păstoraș
Le cântă de jale-n al său fluieraș.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreața văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat

Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunză verde întâi o numește;
Înșiși zefirașii, voi ne legănați

Și ne dezmierdați.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare

— Frunzelor le zise un glas din pământ –
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Și peste tot anul frunză să renască —

Le răspunse ea.
În alt chip ființă voi nici ați avea.
Să țineți dar minte

Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.