Avem vârsta propriilor traumatisme de Tania Jilavu

https://blog.revistaderecenzii.com

Ecoul îndepărtat al furtunii mă zguduie brusc. Dorm adesea aici, în atelier, alături de ustensilele mele. Sunt adevărata mea familie, căci nu-mi creează niciodată neplăceri. Lucru pe care nu-l putem spune despre oameni. Că voi îmbătrâni era ultimul gând ce-mi trecuse prin cap cât eram tânără, până mai ieri… Selfieul e punerea în scenă a banalului cotidian propriu. Fac parte din generația bogaților fără de zloți, bogații în amintiri, trăiri, lecturi și sentimente împărtășite și trăite din plin, intens. Mi-e inima o clipă pe valul trecător.

Diamantului îi trebuie o rază să-i răsfrângă strălucirea. Nu simți ce singuri am rămas pe lume, de când iubirea nu mai e cu noi? Iar visul, pe care nu-l mai știu anume, chiar dacă l-am trăit sau numai l-am visat, rămâne vis. Știu că “nu-i albină numai pentru-o floare, nici floare pentru-o singură albină”… Și de aș vrea să uit, nu voi uita, căci viața se scurge ca un val de apă și seara-i sfântă, cu iubiri de îngeri. Suntem valurile aceleași mări. Proverb chinezesc.

Astăzi spre apusul soarelui m-am oprit în dreptul ultimilor lilieci, cu sufletul strâns. Simțeam că-s ultimele flori, până la o nouă primăvară. Vine o vreme când la masa vieții ți se așază alături de pelerinii gândului toți anii cei buni, cei nebuni și frumoși …, și încep să-ți soarbă din lumina ochilor și să-ți mănânce, fărâmițând-o, azima inimii… Vine o vreme când te împaci cu tine însuți și vei fi liniștit. Sunt vorbele tale, sunt vorbele mele? De unde-mi vin/revin ele brusc?

Înaintea lui Dumnezeu suntem cu toții la fel de înțelepți și la fel de nebuni. Einstein.

De câte ori nu ne simțim plini de dor, de sentimente față de cei dragi și îndepărtați de împrejurări, de destin, când debordăm de acel preaplin lăuntric față de persoane, fără să gândim a face o declarație, scrisoare de dragoste, cu simplitate și noblețe, dându-le o parte din noi celor dragi, iubirea necondiționată, fie și doar pentru câteva clipe. Regăsit azi câteva rânduri dintr-un alt aprilie, vibrant: M-ai topit împreună cu florile de salcâm, așa cum aș vrea și eu adesea să topesc metalele în ploi de stele, să le fac podoabe pentru femeile și războinicii care luptă pentru o idee sau un ideal (frumoși nebuni romantici).

 Unde-s timpurile când adormeam cu poezia, unde-s timpurile când umblam flămânzi prin librării după cărți noi, de versuri în special? Unde-s timpurile când un disc/vinil cu muzică bună, era un trofeu de preț? Simt în aer îi parfum de dragoste, viu. Doamne, ce frumoasă-i ziua Ta! Las tăcerea să vorbească în cuvinte nerostite, și liniștea să cânte pe solfegiul inimii, las adevărul visului să trăiască în veghea zilei. Cândva frigul poate va îngheța moartea amintirilor visate, efemerida existenței, scrumul iluziilor…

Prieteniile se construiesc încetul cu încetul …Când vrei să plângi, adu-ți aminte de clipele când zâmbeai, îmi spunea buna mea prietenă, când încă mai trăia. Când simți că viața nu mai are niciun rost, să mă gândesc la cei care mai au atât de puțin de trăit, sau când simt că nu mai pot, să nu uit că alții ar da orice să fie și așa …Cicilia credea că moartea nu e dușmanul nostru, că noi o percepem așa pentru că suntem prea legați de viață. Frica legată de moarte e atavică, îndoctrinată. “Numai trăind vei ajunge să mori”. Am coborât prin lumină și am urcat spre culori. Am ferecat adevărul și am dat drumul gândului. Am simțit tăcerea, vibrația alfa. Și am simțit… cât te iubesc. Te iubesc, viață!

Într-o lume de cadavre, căutam un suflet viu. Această senzație o simțisem și azi, amintindu-mi de draga mea prietenă care-și presimțise plecarea în luna lalelelor, precizându-mi că aprilie fusese decretată luna acestora. E și luna liliacului, a salcâmilor, luna nebuniei florale. A plecat în zi sfântă de Paște și ultimul său drum a coincis cu altă sărbătoare, a luptătorului Sfânt Gheorghe, zi dublată pe meleagurile spaniole de pelerinajul anual la Santa Faz.

Eram pelerin și gândeam la viață, la soartă și la moarte, la viața de dincolo, rugându-mă să fii primită cu drag de cei plecați înainte. Gândeam că te-ai ușurat de povara hainei pământene și vei fi liberă să ne revezi cu spiritul de-ți va fi dor, că vei călători așa cum n-ai făcut-o destul în viață. Știam că îți vom simți prezența ca o adiere blândă ce ne va face fericiți fără să știm de ce. Nu ne purta de grijă, nouă! Lumea nu va fi mai bună, nici mai rea, aici… Doar ne va fi dor uneori de tine, ne va lipsi râsul tău, sprijinul tău frățesc, dansul tău. Îmi amintesc cum îți doreai cândva să ai o viață ca un lung fluviu liniștit…, și cum îți replicam că ar fi tare plicticoasă o astfel de viață, eu preferând râurile repezi, cascadele, varietatea. Râu sau fluviu, viața ne trece. Pentru mine nu ai plecat definitiv, au rămas aici toți anii și clipele noastre frumoase, partea din tine pe care mi-ai dăruit-o cu atâta generozitate și pe care o tezaurizez în adâncul sufletului. Azi pot spune că am mai mulți acolo sus decât aici, și că-mi aștept cu firesc dor clipa cea mare a reîntregirii. Dar până atunci, am promis că voi trăi și-n numele vostru câtă vreme mai stau pe-aici. Am mers pe câmpuri înverzite cu tine în gând, respirând împreună ca de atâtea ori aerul înmiresmat de ierburile sălbatice, de florile de portocali, scrutând depărtările albastre, munții și zările. În același timp cortegiul funerar se îndrepta spre locul tău de veci din noul cimitir. Trecuseși de atâtea ori prin zonă, pe vremea navetei la școala din Șimnic; era o ultima oară…

 Frumoasă zi! Așa cum ai fost și tu, modestă ca o aristocrată, cu o generozitate și veselie aparte, discretă cu durerile intime. Câți te-au înțeles? Tu, în schimb, ne-ai înțeles pe fiecare și iubit fără rezerve. Floarea înflorită-n drum, n-o întrebi de-a înflorit pentru tine, ea-i pentru toți.

Ți-am cules flori de câmp, un mănunchi de margarete, rochița rândunicii, ți-am rupt ciorchini de flori din salcâmi, căci înfloriseră parcă în onoarea ta și aici, oferindu-și candelabrele albe cu parfumat miros. Ai plecat copleșită de florile primăverii. Un aprilie etern să-ți fie drumul&tărâmul spre care ai plecat! N-ai să mori niciodată. E titlul cărții pe care mi-ai dăruit-o la ultima noastră întâlnire; e și sentimentul acut ce-l resimt azi. Cine a vorbit de moarte? Prieteniile nu mor! Să-ți mulțumesc pentru tot ce mi-ai oferit? Aș face-o de-aș ști, de aș găsi cuvintele potrivite, cum numai tu o făceai. Vei simți însă gratitudinea mea prin tot ceea ce ai lăsat în urma ta, în sufletu-mi recunoscător ție.

Faz divina, misericordia!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *