Buffalo Bill – Radu Stanca

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deseară poştalionul va trece prin strâmtoare
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.

Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,
Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,
Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge
Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.

Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur braţul
Ne vom lupta cu ceata de călători calici,
Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul.
Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.

Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă
Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,
Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă
Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.

Azi nu vrem punga groasă a doftorului roşu
Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat,
Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul
Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.

Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară
Aduce poştalionul, şi mai de preţ decât
O călătoare zveltă, subţire şi sprinţară
Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.

Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.

Boierul cu palate şi herghelii în care
Trag cai de rasă anii albaştri după ei,
Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare.
Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.

Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape,
Prin haină i se vede umflată punga grea,
În degetele-i scurte inelele fac ape
Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.

Pe pintec îi străbate un lanţ de aur vesta
Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos,
Priveşte pe sub gene ca nu cumva-n aceasta
Să fi rămas o clipă – din veacuri – de prisos.

Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul
Legănător pe care catârii suri îl fac,
El sforăie şi doarme ca orişicare altul,
El moţăie cuminte ca orice prostănac.

N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic
Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.

Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ,
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.

Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *