Despre bunica. Proză scurtă, de Adi Popescu

Despre bunica

            Am revăzut de curând emisiunea la care am fost invitat să vorbesc despre Maria Lătărețu. O revăd cu drag. Și, de fiecare dată trăiesc o emoție deosebită. Îmi dau și câteva lacrimi. E o coardă sensibilă în sufletul meu care rezonează ori de câte ori o ascult pe artistă. O asemăn mult cu bunica mea paternă care era născută în 1913. Maria Lătărețu e născută în 1911 și a murit în 1972. 61 de ani. Bunica mea a murit în 2011. 87 de ani. A fost o țărancă simplă cu frica lui Dumnezeu. Pe ambii copii (tata și unchiul) i-a născut singură acasă, apoi a venit o vecină care le-a legat buricul. Fără moașe, medici, 112 etc. A mai avut un băiat, dar s-a prăpădit de pneumonie (nu se descoperise penicilina) după o răceală cauzată de o ploaie. Bunicul era concentrat în armată, iar bunica făcea totul. A prins-o ploaia cu vacile și avea copilul cu ea în scutece. Nu avea cu cine să-l lase acasă. În Gorj, vacile sunt duse la pășunat de prânz și de amiază. Adică între 05.30 -10.30 și 16 – 21. Între 10.30 – 16.00 stăteau acasă fiind căldură mare. Dar nu erau numai vacile. Porumbul, grădina de legume, via, fânul de cosit, strâns și adus acasă, lemne de foc, vietățile din bătătură și ar mai fi destule. La țară nu ai hodină – poate doar iarna dacă ai lemne sparte. Atunci îți permiți luxul să stai la gura sobei cu gutui în cuptor, ceai sau țuică fiartă pe plită și turta-n spuză.

            Cred că țăranul român din satul copilăriei mele își duce viața la fel din vremuri străvechi. Numai curentul electric a fost o noutate esențială. Dar și la lampă s-a trăit bine. Marile opere ale umanității au fost compuse când încă nu se inventase electricitatea.

            Dar să revin. Patosul Mariei Lătărețu mă transpune în lumea copilăriei, în minunatul meu sat din Gorj unde Miorița își are sălașul. Nu exagerez cu nimic când afirm că am copilărit: „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”. Dacă nu mă credeți, mă ofer ghid și vă duc să vă convingeți.

            Și ce amintire plăcută pentru om e copilăria, vârsta când grijile nu au apărut, când zburzi în mijlocul naturii, când parcă toată lumea e a ta. Acum înțeleg originea acestei emoții care mă cuprinde la auzul glasului privighetorii Gorjului.

            Mă-ntorc de fiecare dată în satul copilăriei și pun la casetofon în mașină: „Gorjule iar am venit,    Să-ți văd plaiul înflorit” și „Lung e drumul gorjului”.

            Copilăria a trecut și la șapte ani m-am mutat în Craiova la școală. Abia așteptam vacanța și tule-o la Licurici. Imediat mă schimbam și, de multe ori desculț luam dealurile la pas. Piscul Țăpii (unde se spune că pe timpul lui Vlad Țepeș erau trași în țeapă cei neisprăviți), apoi Părăul Cârstii și Valea Deșu.

            Odată, elev fiind în clasa a X-a am fost cu două fete pe jos, pe deal până la Vladimir la Casa memorială „Tudor Vladimirescu”. De atunci, nu am mai ajuns acolo.

            Așadar, satul copilăriei mele e înconjurat de trei importante obiective turistice: Bălcești cu Maria Lătărețu, Vladimir cu Tudor Vladimirescu și Hobița cu Brâncuși. Mai sunt: Biserica din lemn (construită pe la 1775 identică cu Mânăstirea dintr-un lemn), Băile Săcelu, Sohodolul, Rânca și salba de mânăstiri (Cămărășești, Tg. Logrești, Polovragi, Tismana, Bistrița, Lainici etc). O adevărată zonă de spiritualitate unde îmi hrănesc necontenit sufletul cu atât de prețioasa hrană spirituală.

            Mă așteaptă de fiecare dată casa cu etaj cu tindă și pridvor unde în serile de vară ies și urmăresc stelele și luna și puzderia de licurici.            

Of Doamne! Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?   

Un comentariu la „Despre bunica. Proză scurtă, de Adi Popescu

Dă-i un răspuns lui jonescus Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *