https://blog.revistaderecenzii.com

„Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie

C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar si cea mai proastă,
Câine şădea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Cățelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.”
– „Noi, frații tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, frații tăi, potaie!
O să-ți dam o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ți se cade ție,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
– „Dar ziceați…” – „Şi ce-ti pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/