Nicolae Iorga: Idei și lecturi

https://blog.revistaderecenzii.com

Școala crede prea mult că ucenicii ei pot trăi numai cu ideile pe care ea însăși nu le are. Și ucenicii se deprind astfel nu a avea idei, a urî ceea ce, avînd acest aer, trimete imediat la cartea de clasă. Ideea pentru idee, fără nici o legătură cu nota, fără nici un folos pentru carieră, aceea n-are nici o trecere. Căci, pînă atunci, nu se confunda, ca azi, ideea adevărată cu pasiunea care pretinde a fi o idee și cu activitatea zgomotoasă și dezordonată pe care o provoacă numai falsele idei.

Continuă să citești

Adolescența de Nicolae Iorga

https://blog.revistaderecenzii.com

Mîntuisem cu bine – și cu premiul întîi în amfiteatrul împodobit cu frunzar și plin de ce avea orașul mai ales, al școlii Marchian, unde cununile și plachetele de cărți erau date în prezența șefilor, pe atunci respectați, ai autorităților —, mîntuisem cu bine cele patru clase în care, fără neapăratul gînd la alte trei sau patru și la Universitatea de la capăt, ar trebui să se pregătească, fie și fără latină și greacă și cu mai puține înalte matematici abstracte, un om în adevăr cult pentru o societate care-și caută, potrivit cu un frumos trecut, locul onorabil în civilizația timpului.

Așa de iute veneau noile cunoștinți de oameni și de lucruri, descoperirile în interiorul unui suflet în continuă dezvoltare, desfacerile de alte orizonturi în viața reală, încît cred că nimeni dintre noi nu și-a pus întrebarea, pe care ar fi trebuit să și-o puie și învățătorii, poate că și părinții noștri: după atîta trudă de nopți nedormite, slăbiri a puterilor în creștere, care se cer cu atîta grijă cunoscute și cruțate, drumuri prin ploaie și ninsoare, lupte cu nepotolita răutate a tovarășilor, sforțări pentru a cîștiga atenția, dacă nu și o afecțiune la care nu cutezam a rîvni, a profesorilor noștri, care e folosul, adevăratul folos, măcar în materie de știință – căci, ca educație, ca sentimentalitate, ca înțelegere și prețuire pentru frumos era singur copilașul cu rochie albă de pichet și brandenburgurile albastre de la școala Marchian – al întreg acestui greu și lung sacrificiu.

Continuă să citești

Vizuina luminată de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com

Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată. Și totuși, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut în parte și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumină și anumita ei tristeță sau bucurie, impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge, și apoi aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om. S-ar zice că amintirile, în memorie, se decolorează exact ca și acelea pe care le păstrăm în sertare.

Continuă să citești

Aceste mâini de Ilarie Voronca

https://blog.revistaderecenzii.com

Aceste mâini aceste pupile stinse-n noapte
Ca focul dulce-al bărcii cu pânze în crepuscul
Și auzul în cenușe ca flautul în țăndări
Nu se va mai înfiora la atingerea glasului și a amplelor zvonuri

Mările deshămate din frânele furtunii
Și renii în odihnă sub boreale arme
Privirile întrerupte aceste pontlevisuri
Te-apleci spre vioara mută ca spre un gât de femeie,

Continuă să citești

Din volumul „Corp transparent” de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com

Pentru Marie

În loc de introducere

Cuvinte păsări cu aripi de sânge

Cuvinte zburând nebune în încăperile inimii

Animale câteodată cu transparențe de cer

Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)

Flori bizare parfumând creierul

Însemnând un zâmbet ori din contră o bucurie

Apariții și dispariții în întunericul zilelor

Ori vulturi fâlfâind alb peste munții somnului

Vitrini lunare cu îngeri și săbii

Cu lupi, cu orașe, cu vapoare, cu păr de femeie

Cuvinte, desene neînțelese ale scrisului acest

Ca mâinile mele, ca ochii