https://blog.revistaderecenzii.com

Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună;
Plinului pântec așa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mă vedea cum în șa voi sălta împreună
Cu îndrăzneața fecioară-a pământului, brună,
Și-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung și mereu al galopului meu.
Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Și că-s menit să înving veșnicii și genună.
Dar nu știa de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav și răsunet prea slab, că adună
Abur de vis și de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung și mereu al galopului meu.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Pentrul omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezintă rupturi si spărturi; unele portiuni de spatiu sînt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici“, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate‑ti încăltămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pămînt sfînt“ (Iesirea, 3, 5). Există asadar un spatiu sacru, deci „puternic“, semnificativ, si alte spatii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structură si de consistentă, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spatială se reflectă în experienta unei opozitii între spatiul sacru, singurul care este real, care există cu adevărat, si restul spatiului, adică întinderea informă care‑l înconjoară.

https://blog.revistaderecenzii.com

La 1857, pe când se fierbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul de fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii la Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să le țină cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.

https://blog.revistaderecenzii.com

Se lumină de ziuă când „Robert Fulton” se deslipi forfotând sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.

Vaporul acesta cu patru punți și trei coșuri e unul din acele tipuri de vase uriașe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor și lacurilor americane.

Împotriva curentului urcăm fluviul cu repegiune, lăsând în urma noastră New‑Yorkul înnăbușit de fum, pierdut în haos, înnecat în ceața care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare‑de sgârie‑nori, singurile cari mai pot străpunge pânza de‑neguri joase ce învălue orizontul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Un om fusese-o frunză și numai om cu om,
Au izbutit să crească și să se facă pom.
Că moare frunza-n ramuri, puiandră și ușure,
Copacul viețuiește și s-a-nmulţit pădure.
Tu-ți răsplătești ursita de grabnică pieire,
Făcîndu-te, din omul prigoanei, omenire.

https://blog.revistaderecenzii.com

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

https://blog.revistaderecenzii.com

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.

https://blog.revistaderecenzii.com

(Luciei)

De-aici se-ndreaptă totul către tine;
Fumul și brazii, ochii mei și totul
Și caprele de munte cercând pe culmi sculptate
Să bea înaltul cerului cu botul.

Trăind pe alte plaiuri, privești acum
Spre același cer limpede și ochii ni se-ntâlnesc pe-nalt.
Aceasta-i marea vraja a cerului de munte
Unind pe el un suflet cu sufletul celălalt.

Pe bradul tânăr lângă care șed
Un nume cu jăratec scris se-mplântă
Purtând în scoarță slovele ce-ai scris
Un cântec de iubire bradu-ți cântă.

https://blog.revistaderecenzii.com

O, lună grațioasã, îmi amintesc,
Că, în urmã cu un an, tot pe colina asta ,
Am venit plin de suferință să te privesc.
Iar tu atârnai atunci deasupra pădurii
Și, la fel ca acum, luminai frumoasă.
Dar, ceața și geana tremurândă de plâns
Din coșul lacrimilor mele, în ochii mei
Sunt chipul tău necăjit,
Viața mea, la fel și acum; nu și-a schimbat traseul,
Delicata mea lunã dar
Memoria mă ajută să cunosc vârsta durerii mele.
Oh, cât de recunoscător sunt.
În tinereţea noastră, când există
Speranță ne urmãm drumul vieții fără să ne gândim
La trecut.
Și mai trist este acest lucru cãci face neliniștea să reziste.

https://blog.revistaderecenzii.com

O sfântă din icoane cu față zâmbitoare,
Cu ochii de cărbune, cu părul ca de nea,
De-o bunătate rară, cu inima deschisă,
Curată ca și crinul. Așa-i bunica mea.

O, cum o văd și-acum, cu furca-n brâu înfiptă,
O văd și simt cum trece prin mine un fior,
Căci parcă-aud și-acum povestea cu crăiese
Și fusul la ureche cum sfârâie ușor.

Această poezie îți este închinată,
Bunică scumpă, ție, din tot sufletul meu.
Ești sacră pentru mine și te asigur buno,
Că vie și măreață rămâne-vei mereu.