Insinuări de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com

În general justiția nu ține prea mult seama de justifi­cări, fiindcă ele egalează faptele. Din punctul de vedere al justificărilor, a săvârși o crimă ori a cumpăra un bu­chet de flori nu se diferențiază prea mult: în dosul am­belor fapte se pot îngrămădi cam aceleași cantități de argumente logice și umane.

Continuă să citești

Nicolae Iorga: Istoria lui Ștefan cel Mare/Țara Moldovei pănă la Ștefan-cel-Mare

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. ȚARA ROMÎNILOR, ȚARA-ROMĂNEASCĂ.==

Tot pămîntul din care neamul romănesc făcea prin cea mai iubită muncă a sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pămîntul prin buruienile și înnalta iarbă a căruia rătăciau turmele supuse pănă la piatra goală a munților ocrotitori, toată margenea de mal unde coliba pescarului domnește marele drum de ape al Dunării, toată pădurea nesfîrșită, lungă de zile întregi, în care se înfunda pasul de pîndă al vînătorului, a cărui săgeată făcea să se spulbere un praf de frunze și crengi, — se chema pentru toți aceia cari, de pe la anul 1000 pănă astăzi, vorbesc cam ca și noi acuma limba românească: pămîntul Romînilor, Țara-Romănească. Întinsa, felurita, bogata, măreața și fericita Țară-Românească își avea fruntea de stîncă în Munte, pe care străinii și oamenii învățați îl numesc Carpatul, dar care pentru noi n’a avut și n’are nevoie de alt nume, pentru că e singurul munte al nostru. Picioarele i se scăldau în Dunărea largă, spre care curge toată viața rîurilor noastre, Dunărea împărătească ce le duce pe dînsele și ne îndreaptă pe noi spre Marea-Neagră, care, în seninul tăcut al feței sale albastre din zilele bune, în vălmășagul de valuri verzii și sure vuind în zilele de furtună, pare că înfățișează sufletul de strașnică mînie, ce se împacă însă într’un zîmbet de căință și de iertare, al poporului nostru. Un braț atinge rîpa neprietenoasă, săpată în scorburi lutoase, a Nistrului, ce se coboară arcuindu-se spre Mare, ceva mai departe decît gurile Dunării, cu care n’a voit să se amestece, ca Prutul și ca Siretiul, totuși frați buni cu dînsul. Cellalt ajunge pînă la Tisa leneșă, darnică din apele sale încete, mîloase, Tisa gălbuie fără de țermuri.

Continuă să citești

Ix – mix – fix de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com

Pâinea zilnică se facea din litere, nu din faină. Fiecare pâine conținea un roman complet de Zola. Pe suprafa­ ța unei îmbucături cetii un episod cu înspăimântătoare catastrofe de cale ferată.

Contele mânca și el din aceeași pâine, însă felii mai subțiri și, ca să zic așa, aproape anonime.

Pe tălpi contele era vopsit cu roșu (avea picioarele goale deși purta decent pantaloni de vânătoare), în cap avea o tichie cu vederi din Brazilia, iar în mână ținea un crin negru, peste măsură de intimidant.

Continuă să citești

Istoria literaturii românești de Nicolae Iorga

https://blog.revistaderecenzii.com

Influența apuseană a romantismului francez nu înseamnă o altă epocă; în aceeași epocă, se deosebesc două curente. Am urmărit pe acel reprezentat numai prin puțini și, pentru unii, numai prin anumite momente din dezvoltarea lor, curentul indigen.

Mă întorc asupra aceleiași epoci, pe care o voi privi-o până foarte departe, pentru că unii scriitori continuă până la adânci bătrânețe să păstreze pecetea pe care au căpătat-o în tinerețea lor. Așa încât trebuie urmărită problema nu pe o linie cronologică, ci pe mai multe, în legătură cu biografia fiecăruia. Se va face o împărțire între felul cum anumiți scriitori români din Moldova și din Muntenia au primit influența franceză. De ardeleni nu poate fi vorba în vremea aceasta, afară, întru câtva, de Codru Drăgușanu: ei sunt prea mult sub influența germanică și ungurească, mai mult germană decât ungurească, așa încât își au originalitatea lor.

Continuă să citești

Jenică de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com

Vecinul meu, pe patul din stânga, este oltean și poet. Sub pernă el ține ascuns un briceag și un caiet de versuri. Doctorul i-a făgăduit că în ziua când va avea doisprezece ani îl va ridica să umble. Jenică și-a notat cu grijă în „Agendă” data exactă și, imobilizat în ghips, ca o pasăre mică strânsă în pumn, așteaptă…

…Ține capul puțin aplecat, sprijinit în palmă și privește încruntat marca… El știe numărul vapoarelor care trec spre Constanța zilnic și acel al vapoarelor care se îndreaptă spre Constantinopol; cunoaște pe „ăla americanu de-i iese fumu’ prin toate coșurile” și anunță savant pe vecini când trece un vapor de război – pe care îl și clasifică după tunuri și turele în crucișător, torpilor, distrugător sau canon icră.

Continuă să citești

Istoria literaturii românești de Nicolae Iorga

https://blog.revistaderecenzii.com

Îndată se înfățișează unul din cele mai interesante conflicte în dezvoltarea literaturii românești.

De la Asachi înainte, de prin anii 1820, începe un îndoit curent care formează, aș zice, originalitatea dramatică a acestei literaturi și lupta între aceste două curente se continuă până în momentul de față, fiecare, firește, având să aleagă pe acela care-i place.

Voi începe cu ceea ce se poate numi „curentul indigen“ sau „autohton“, care nu este, cum se va vedea, curentul naturalist.

Continuă să citești

Buțu de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com

Pretutindeni unde mai mulți oameni sunt adunați sub rigoarea unei discipline comune, societatea se orga¬nizează pe treptele unei ierarhii imediate, cuprinsă între două personalități bine definite: șeful și țapul ispășitor.

Pe veranda sanatoriului nostru șeful este Monciu și țapul ispășitor Buțu.

Între „șef” și „țap“ conflictul domnește acut ziulica întreagă și parcă și noaptea când „șeful” bolborosește prin somn înjurături și amenințări.

Continuă să citești

Amurg în deltă – Ion Pillat

https://blog.revistaderecenzii.com

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânat cum e pruna.

Continuă să citești