Jean Bart: Jurnal de bord

https://blog.revistaderecenzii.com

Sulina, 1 August

În sfârșit mult așteptatul ordin de plecare sosise.

Itinerariul călătoriei îl știam de mult; câte zile nu pierdusem, noi ofițeri tineri, cu hărțile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei‑Mici.

De două luni navigam tot prin aceleași locuri învârtindu‑ne între Constanța și gurile Dunărei; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.

Manevrele de pânze, evoluțiile în largul mării, tirul, exercițiile de bărci și întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea așteptării celei dintâi călătorii mai lungi.

Continuă să citești

Nicolae Iorga: New York

https://blog.revistaderecenzii.com

1. New-York.

Prietenii sânt pe bord : Davila, Benchea, Boncescu, Rosenthal, fostul director al „Adevărului”. Alții și alții. Ziariștii americani au venit în grup, cu fotografii și fac întrebări care nu sânt așa de curioase cum se spune că ar fi obiceiul. Ii interesează la noi chestia evreiască — mulți dintre ei sânt creștini — și politica d-lui Mussolini. Răspund cum și cât pot. Mi se spune că adesea cuvintele sânt rău înțelese sau răstălmăcite. Ce pot face?

Continuă să citești

Două din maximele lui Confucius – Friedrich von Schiller

https://blog.revistaderecenzii.com

Paşii vremii de trei feluri sînt:
Şovăielnic vine viitorul,
Ca săgeata- şi ia prezentul zborul,
Veşnic trecutul pe pămînt.

Nici un izvor nu-i tulbură popasul
Cînd, zăbavnic, se opreşte-n loc,
Nici o teamă nu-i retează pasul
Cînd soseşte-al zborului soroc.
Nici descîntec, nici păreri de rău
Nu îl pot clinti din locul său.

Continuă să citești

Liviu Rebreanu: Idilă de la țară

https://blog.revistaderecenzii.com

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

Îl cheamă Sencovici, dar țăranii îi zic „Armeanul”, fiindcă vorbește foarte stricat românește, iar copiii „Șchiopul”, fiindcă umblă în două cârje. Are o față neagră ca un harap, o chelie ca o lună plină și o pereche de ochelari pe care toată ziua îi freacă și îi curăță cu un petec de flanelă gălbuie, și care totuși sunt veșnic unsuroși. Din pricina cheliei răcește ușor și suferă deseori de guturai, iar cu ochelarii nu vede bine, și de aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă cu Armeanca sau are ghinion mare la cărți.

Continuă să citești

De la fereastră – Alexandru Vlahuţă

https://blog.revistaderecenzii.com

Când, cu ochii duși pe carte,
Stai la geamu-ți adâncită
Ca în ascultarea unui dulce cântec de departe,
Nu simți tu cât de fierbinte și de dornic ești privită?
Nu te ard a mele gânduri,
Ce-ți roiesc în jur grămadă,
Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri,
Ca din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă,
Și-n cucernica-mi privire
Să-nțelegi ce dureroasa-i și adânc-a mea iubire!
Nu te prind câteodată

Continuă să citești

XXXVI – În sfârșit Pinocchio încetează de a mai fi păpușă, și devine băiat

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe când Pinocchio înota sprinten ca să ajungă la țărm, băgă de seamă că tatăl său, care stătea călare pe spinarea lui cu picioarele pe jumătate în apă, tremura ca și cum ar fi fost scuturat de friguri.
Tremura de frig sau de frică? Cine știe? Poate și una și alta. Dar păpușa, crezând că tremură de frică, îl îmbărbăta spunându-i:

Continuă să citești

Strănutarea de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…

Didi șade la fereastră, își scaldă fața în lumina dulce a soarelui și se gândește că ar fi bine să iasă și ea să mai vază nițică lume, că e tânără și se prăpădește de urât în mahalaua asta pustie și murdară. Stă în strada Rațiu și e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecții toată ziua și trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Așa, Didi, de când a ieșit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineață până în seară, și numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască.

Continuă să citești

XXXV – Pinocchio găsește în pântecul Balenei… ia ghiciți pe cine? Citiți capitolul acesta și-o să aflați

https://blog.revistaderecenzii.com

Pinocchio, de-abia își luă ziua bună de la prietena sa Lacherda, și începu să bâjbâie prin întuneric, și mergând pe dibuite prin pântecul Balenei, se îndreptă încet-încet, spre lumina ce se vedea licărind în depărtare.
Pe când mergea, simțea că i se afundă picioarele într-o mocirlă alunecoasă și moale, care împrăștia un miros de pește prăjit, ca în postul cel mare.
Cu cât înainta, cu atât lumina se făcea mai vie și mai strălucitoare, până când ajunse în sfârșit; și când ajunse, ce credeți c-a găsit? Găsi o măsuță întinsă, și pe măsuță o lumânare aprinsă înfiptă într-o sticlă verde, iar la masă ședea un unchiaș cu părul alb ca zăpada care ronțăia niște peștișori vii, dar așa de vii că uneori îi scăpau din gură.
În fața acestei priveliști, pe Pinocchio îl apucă o veselie așa de mare și neașteptată, că pe-aci, pe-aci era să leșine.
Îi venea să râdă, să plângă, îi venea să spună mii de lucruri: și în loc de acestea îngână cuvinte neînțelese și încurcate. În sfârșit, izbuti să scoată un strigăt de bucurie, și desfăcându-și brațele și aruncându-se de gâtul unchiașului, începu să urle:

Continuă să citești

Limba Noastră – Alexei Mateevici

https://blog.revistaderecenzii.com

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântâ,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Continuă să citești